Fructul interzis (13)

continuare

Foarte minuțios mi-am verificat și eu motocicleta, imediat după ce tovarășul Brad a plecat, cu promisiunea că o să revină curând. N-am observat nici măcar o mică zgârietură sau alte urme care ar putea sugera un impact, constatare care m-a liniștit întrucâtva, dar în noaptea următoare numai accidente am visat. Îmi repetam în gând că nu era posibil să accidentez mortal pe cineva, mai ales că am condus cu o viteză redusă, dată fiind starea drumului. Și totuși… ofițerul de miliție a revenit a doua zi, cu același calm și folosind tonul blând, prietenos, de parcă discutam despre lucruri mărunte. Însă acum știa toată echipa că sunt ”bănuit” într-un eveniment rutier grav, iar privirile lor îmi sporeau stresul. Bătrânul șef se uita pe furiș și încerca să prindă frânturi din conversație, cei doi meseriași schițau câte un zâmbet semnificativ, iar Rodica și Variu se prefăceau că totul e normal.

– Te-ai mai gândit la cazul acesta nenorocit?, m-a întrebat interlocutorul în timp ce-și împrăștia fumul de țigară în atelier.

– Credeți-mă că numai acolo mi-a stat capul, dar nu găsesc nicio explicație plauzibilă, am răspuns cu obidă. Poate martorul acela nu a văzut bine, și alt autovehicul a fost implicat în impact. Nu pot să-mi închipui cum o motocicletă atât de ușoară poate curma viața cuiva.

Ofițerul a surâs cu un aer de cunoscător și a ținut să mă asigure că viteza e cea care contează cel mai mult într-o coliziune.

– Mai are importanță felul în care e lovită victima și în ce poziție are loc impactul ei cu șoseaua. În acest caz, femeia s-a lovit puternic la cap și nu a avut nicio șansă. Îți dai seama că au rămas doi copii fără mamă și un bărbat care așteaptă să-l vadă pe vinovat după gratii. Fiecare zi care trece e cumplită pentru ei, solicitantă pentru mine și o sfidare din partea celui care a fugit ca un laș de la locul accidentului. Dar îți promit că o să-l găsesc, nici-o grijă!

Oare ultima expresia trebuia să o iau ca o amenințare sau o promisiune că voi scăpa de această suspiciune? Nu am aflat răspunsul toată săptămâna de lucru, pentru că tovarășul Brad nu m-a mai vizitat. Începeam să-mi intru în ritm, să mi se răspundă la salut și din partea lui Popicu și a lui Istvan, iar Giussy Baci a început să mă simpatizeze. Mai ales după ce l-am dus de două ori acasă, cu motocicleta, din care a coborât mândru de parcă ar fi un taxi. Nu a vrut să rămână dator, de aceea mi-a venit cu o găleată plină de benzină, primită de la un șofer al intreprinderii, cu care mi-am umplut rezervorul. Era tare de treabă bătrânul, însă mai avea doar câteva luni până la pensie, iar asta îl supăra cel mai mult. Gândul că va trebui să-și petreacă ultimii ani din viață alături de nevasta poruncitoare și arțăgoasă i se părea cea mai mare pedeapsă.

Am așteptat cu nerăbdare prima zi de sâmbătă, să merg acasă și să le povestesc alor mei cum m-am descurcat în aceste zile. Mi s-a permis să-mi las motocicleta în magazia cu colete a gării, care era în apropierea Autogării, după care m-am urcat în autobuzul de la ora două către Seini. Aveam emoții evidente și persistente până în momentul când am ajuns în mijlocul celor dragi. Revederea a fost ca și cum aș fi apărut după luni de zile de la internatul școlii, cu îmbrățișări, lacrimi și bucurii zgomotos exprimate. Am fost primit cu mâncarea preferată – cartofi franțuzești -, un desert delicios și un vin de culoare aurie, început cu această ocazie. Discuțiile au fost înflăcărate precum focul zdravăn din sobă, și fiecare venea cu întrebări din cele mai diverse.

Toate răspunsurile mele erau menite să-i încânte: aveam de lucru până peste cap, șeful era bun ca pâinea lui Dumnezeu, colegii îmi dădeau tot sprijinul, iar salariul depășea 1800 de lei net – pe atunci nu se mai trecea impozitul pe statul de plată sau pe plic -, la care se putea să se adauge un procent de depășire a normei. Dintre numeroasele vești, venite dintr-o parte și cealaltă, una m-a șocat foarte mult.

– Îți amintești de bătrânul Hajnal?, m-a întrebat mama ca într-o doară.

– Nu l-am cunoscut personal, dar am auzit că are o motocicletă ca și a mea, a venit răspunsul meu, cu oarece indiferență.

– Ieri l-a săltat miliția de acasă, aruncându-l în dubă ca pe un sac de cartofi. Cică ar fi făcut un accident de circulație în care a murit cineva. Mai multe nu știu, dar lumea zice că umbla băut și pe șosea, de când a ieșit în pensie.

Recunosc că am răsuflat ușurat la gândul că nu voi mai fi cercetat în acest caz, dar parcă mă simțeam vinovat de această bucurie. Oricum, era vorba de un concitadin cu probleme de deplasare ca și ale mele, cu necazuri care l-au dus pe o cale greșită, fără întoarcere. Bătrânul acela nu va mai apuca să iasă din pușcărie, un loc în care se presupunea că aș fi putut ajunge eu. Nu le-am spus părinților de interogatoriile avute la locul de muncă, fiind sigur că s-ar fi îngrijorat peste măsură.

Săptămânile treceau tot mai natural, iar eu învățasem să gătesc în camera de cămin, pe un reșou. La început m-am cam făcut de râs, ciorba de cartofi fiind fără condimentele și verdețurile necesare, deci fără gust, iar cartofii pai se cam ardeau în tigaie. Am perseverat, învățând să folosesc suc de roșii, smântână, pătrunjel, impresionându-mi colegul de cameră. Problema s-a schimbat, deoarece Grigore venea uneori noaptea de pe șantiere și golea toată oala cu ceilalți prieteni, invitați la o ciorbă caldă. Măcar primeam laude și mă mândream cu asta.

A sosit primăvara și apoi vara mult așteptată de constructori. Odată cu ea au intervenit și schimbări majore în echipa de bobinatori ai TRCL Maramureș. Bătrânul Giussy Baci a trebuit să iasă la pensie, nemaifiind capabil să vină la muncă, iar Popicu și Istvan au primit ordin de încorporare în armată. Terminaseră liceul și nu mai puteau evita această datorie. Și parcă n-ar fi fost destul, Variu și-a găsit alt loc de muncă, iar Rodica a reușit să intre ca studentă la Institutul de Cercetări și Proiectări Miniere, cu bursă integrală.

Așa am rămas singur în atelier, iar Inginerul Șef a venit să mă întrebe dacă pot susține în continuare activitatea și cu ce mă poate ajuta. L-am rugat să-mi transfere un băiat pentru a presta munca necalificată, însă mi-a trimis doi. Nu știau nimic despre această meserie, dar nici nu puteam avea pretenții. Devenisem, în scurt timp, șeful unei echipe mici, cu un atelier plin de motoare care așteptau să fie rebobinate urgent. Le-am arătat colegilor ce trebuie să facă, promițându-le un salariu bun dacă își văd conștiincios de treabă. Eu rămâneam zilnic câte patru ore în plus, pentru a satisface cât mai multe comenzi, iar la sfârșitul lunii depășeam planul și cu 40%. Acum aveam de lucru, aveam salariu mare, dar nu simțeam că trăiesc decât duminica, ziua petrecută în sânul familiei.