Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (IV)

– Șefu’, eu nu înțeleg ce căutăm noi, polițiști din Maramureș, într-o pădure din Cluj. Ar trebui să-i lăsăm pe localnici, că ei cunosc terenul, zise unul dintre subalternii lui Dragoș în timp ce căutau un drum prin pădurea de pe marginea șoselei.

– Ba e treaba noastră, mă Feli, fiindcă infractoru-i de la noi, e înarmat și periculos. Are o grămadă de păcate făcute sub nasul nostru și de aceea suntem datori să-l prindem, până nu mai isprăvește ceva.

– Mie mi-e frică de locuri d-astea de când eram copil, interveni timid și Radu. Aveam doar șase ani când m-am rătăcit în pădurea de lângă sat, și nu m-au găsit decât a doua zi, cu un câine de urmărire. De atunci nu mă mai aventurez printre atâția copaci.

– Bine că-mi spui acum! Dacă știam, nici nu te luam cu mine. Ești om matur, ce poate să ți se întâmple într-o pădurice ca asta? Nici nu se compară cu cele de pe la noi, vezi că nici copacii nu-s așa de înalți și deși. Ia mai dă harta aia, să văd dacă nu ne-am abătut de la drum. Undeva pe aici trebuie să fie un drum forestier.

Au cotit, într-un târziu, pe intrare îngustă, doar cu puțin mai lată decât autoturismul poliției. Radu dădea în continuare semne de neliniște.

– N-ar trebui să revenim mâine dimineață?, că ne-a răzbit și foamea de când suntem pe drumuri, plus că imediat se întunecă.

– Vrei să dormi la hotel, în mașină sau să mergem până acasă?, îl apostrofă Dragoș. Până apune soarele noi vom fi terminat misiunea. Uitați acolo, le arătă acesta celor doi, oprind lângă o urmă de roată imprimată în pământ. Precis că-i de la Loganul cu care umblă nelegiuitul. Suntem pe drumul cel bun, băieți.

Lui Feli și Radu le mai veni inima la loc, pentru un timp. Dar pe măsură ce înaintau, îngrijorarea se întipărea tot mai evident pe chipurile lor. Drumul se îngusta și mai mult, urcând în pantă și strângându-i ca într-o menghină, dar nu asta era cea mai mare problemă, ci priveliștea tot mai ciudată ce li se arăta privirilor. Nicăieri nu văzuseră copaci cu forme atât de contorsionate, de parcă erau chinuiți de o forță nevăzută. Stejarii de aici nu aveau fălnicia obișnuită, ci se chirceau unul în altul, împletindu-se ca într-o funie uriașă, iar alții renunțau să mai crească în sus, pornind înapoi spre pământ. Fiecare trunchi sau tufă uriașă părea dintr-o altă lume, neînsuflețită și parcă deranjată de sunetul motorului cu care oamenii înaintau. Nicio pasăre nu se auzea, nicio viețuitoare nu se vedea.

Apoi au văzut autoturismul alb, oprit într-un loc din care nu se mai putea înainta decât pe jos. Doar Dragoș era mulțumit că trebuiau să coboare și să meargă pe jos:

– Ha! Iată că n-am venit degeaba. Mai cu viață, măi Radule, că nu mai avem mult.

Radu coborî ultimul, cu strângere de inimă și cu o privire evident temătoare. Drumul devenise o potecuță îngustă și șerpuitoare printre trunchiurile ciudate, pe care se fereau să le atingă.

– Liniștea asta nu-i a bună, îi șopti Radu lui Feli.

– Eu cred că suntem urmăriți, răspunse cel din urmă pășind alături de colegul său, imediat după șeful lor. Am văzut ceva în spatele pomilor.

Radu privi în jur și mai speriat. Ar fi vrut să vadă măcar o păsărică, să audă măcar o adiere de vânt, să simtă miros de aer proaspăt, ca într-o pădure obișnuită. Dar nimic din toate astea, de parcă erau într-o altă lume, unde timpul se oprise pe loc. Numai ei avansau, urmând un șef obsedat de prada lui. Chiar că se mișca oarece în spatele monștrilor aceia vegetali, ce numai a copaci nu arătau. Însă nu era ceea ce spera, ci cu totul altceva, de neînchipuit.

– Șefu’, șefu’!, strigă el precipitat.

– Ce-i, mă?, se burzului Dragoș, întorcându-se către el.

– L-am văzut pe Ruha! Pă cuvântul meu.

– Ce tot vorbești acolo? Ruha e mort și îngropat, doar ai fost și tu la înmormântare.

– Păi, tocmai aia e. Cum a apărut aici, dacă-i mort? Era după copacul acela, în formă de falus. Da’ numa’ capul, care plutea fără trup.

– Mă, tu ai vedenii! Poate de la foame ți se trage.

– Și eu am văzut plutind ceva, interveni discret și Feli. Precis că nu suntem singuri. Mai bine ne întoarcem la mașină.

– Nu pot să cred cât de fătălăi sunteți amândoi! Dacă vă mai aud că vă plângeți, vă dau afară din poliție. Ați înțeles? Doar suntem trei oameni înarmați și cu experiență. Aveți dreptul să împușcați tot ce mișcă și vi se pare periculos. Chiar vă ordon!

Instinctiv, cei doi subalterni au dus mâna la brâu și au scos pistoalele. Tocmai cu câteva minute înainte de a ajunge în fața unei mici cabane. Era veche și neîntreținută, dar se putea observa că fusese vizitată de curând, mai ales că se distingeau urme proaspete de încălțăminte prin iarba și așa firavă.