Copilul mării (12): Umbre în noapte

Cazimir era mâna dreaptă a doctorului T. Spre deosebire de ceilalți vlăjgani, care excelau prin forță, acest om de încredere era pirpiriu și destul de bătrân, dar inteligent și neobosit. Un sprijin serios în toate deciziile importante ale medicului, ales cu atenție și plătit pe măsură. Omul acesta ajunsese să poată anticipa aproape fiecare dorință și stare de spirit a șefului, evitând astfel să fie concediat, așa cum se întâmplase mai demult cu predecesorii lui. De data aceasta își dădea seama că ia parte la o operațiune importantă și foarte periculoasă, deci era cu atât mai vigilent. În plus, doctorul avea obiceiul să intervină prin controale inopinate, indiferent că erau în spital, în delegații sau, ca acum, pe vas.

Prima noapte s-a așternut în liniște, sub un cer aproape complet senin, de parcă voia cu tot dinadinsul să contrazică prognoza meteorologilor. La urma urmei și ei pot să greșească, doar oameni sunt. „Temerarul” tăia cu semeție apele mării, iar pasagerii încercau să se simtă, pe cât posibil, ca într-o călătorie de plăcere. Așa că, printre treburile care le reveneau, se bucurau de asfințit și apoi de stele și lună, mai aproape ca niciodată. Doar Cazimir nu avea timp de privit cerul, chiar dacă umbla de colo-colo pe punți, verificând fiecare zonă și convingându-se că fiecare om e la postul lui. Oricum nu se lipea somnul de el nici când n-avea ce face, darămite acum.

Doctorul își vedea de studiile lui, căpitanul Mircea era în cabina de comandă, iar o parte din oameni se odihneau în dormitoare. Bătrânul credincios începea să simtă răcoarea nopții, de aceea raidurile îi erau tot mai rapide și cu pauze mai lungi. Trecuse bine de miezul nopții, când într-o astfel de ieșire i se păru că vede o siluetă ce se strecura tăcut pe puntea principală. Fiind un om lucid, își zise că nu poate să fie doar o iluzie, dar nici în stafii nu credea. Se grăbi să o urmărească la lumina lunii, dar probabil că zgomotul pașilor l-au dat de gol și o pierdu imediat. Nu pentru multă vreme, însă. Așteptând gânditor sub adăpostul scărilor, avu bucuria să vadă cum silueta face cale întoarsă. De data asta se descălță și o urmări cât se poate de silențios.

După statură și felul în care se mișca, părea să fie o femeie, iar asta îl duse cu gândul la singurul pasager de acest gen de pe iaht. Bănuiala i-a fost confirmată atunci când, după o raită de la prora la pupa, umbra se retrase în dormitorul căpitanului Mircea și al fiicei sale. Era clar că ăștia doi ascund ceva, iar el avea datoria să-i țină sub observație, să facă niște cercetări.

Imagine similară

Parcă era mulțumit de rezultatul strădaniilor din acea noapte, atunci când se retrăgea spre cabină cu încălțămintea în mână. Doar că o altă umbră, de data asta mai mică și mai iute, se perindă ca o părere prin fața lui. Ce naiba se întâmplă, că doar nu e noaptea umbrelor?! De data asta nu se mai feri, ci o luă la fugă în direcția în care a dispărut fantasma. Astfel o zări din nou, doar că de data asta părea ireală și plutea deasupra lui, făcând cercuri concentrice și parcă râzând în batjocură. Niciun om nu putea zbura așa, deși părea mai degrabă o pasăre fără aripi. Nici vedenie nu putea să fie, nu i se întâmplase niciodată. După câteva zeci de minute de așteptare, Cazimir fu nevoit să se retragă, pătruns de răcoare și de fiori. Nu adormi deloc până la primii zori, când a ieșit pe punte și a rămas cu ochii ațintiți spre siajul lăsat de vas. Acolo l-a găsit doctorul, ieșit și el să ia o gură de aer proaspăt.

– Ei, ce părere ai de prima noapte pe mare?, întrebă acesta bine dispus. Am recuperat câteva ore, fără să ne prindă pic de furtună.

– Mda, în privința asta e bine…, răspunse gânditor Cazimir.

– Și în care privință ar fi rău?, se interesă doctorul.

– Nu știu ce să zic…

Ar fi vrut să-i povestească de umbrele nopții, dar, dacă-i vorbea de cea plutitoare, se temea că va fi privit cu suspiciune sau batjocură. Mai bine îi arăta ceva concret.

– Vedeți dv-stră cei doi câini de mare care ne urmăresc?

Doctorul se folosi de binoclu, pentru a-i distinge mai bine.

– Da… ce-i cu ei?

– Îi privesc de o bună bucată de vreme. Se pare că țin cu tot dinadinsul să nu rămână în urma noastră, ceea ce nu stă în caracterul speciei, că doar nu-s delfini.

– Și ce-i cu asta? Te deranjează doi pești? Împușcă-i! Măcar faci un antrenament la tir, râse medicul bătându-l pe umăr. Iar nu ai dormit azi-noapte? Hai să bem o cafea împreună.

Cazimir acceptă invitația, ca de fiecare dată, dar nu savură deloc gluma cu împușcatul. Era ceva ciudat în apele astea, și parcă nu ar fi fost destul, vântul începea să sufle tot mai insistent, adunând nor cu nor pe cerul tot mai întunecat.

Advertisements