Tangențial (10)

– O astfel de băutură le-ar prinde bine și celorlalți, se pronunță Călin privind paharul gol. Măcar de sete să nu rabde, dacă tot nu poți să ne oferi ceva comestibil de mâncare. Ia fă o comandă consistentă, într-un vas pe măsură, să nu-i ținem prea mult în așteptare.

– Stai liniștit pe acel scaun, îl invită cu amabilitate Albert, că avem multe de discutat înainte de a ne ocupa de prietenii tăi. S-au întâmplat multe de când nu ne-am văzut și sunt sigur că ai multe întrebări, iar eu de abia aștept să te luminez.

– Desigur că am, dar credeam că le vom lămuri în fața tuturor, fiecare dintre noi fiind curios să știe unde ne aflăm și ce ne așteaptă, rosti Călin urmând sfatul fratelui său.

– Să-i lăsăm deocamdată pe ei și să discutăm ca între frați buni, ce suntem. Familia e mai presus decât orice, iar noi avem acum ocazia să fim puternici cum nici nu-ți imaginezi, se entuziasmă Albert în timp ce gesticula larg, vrând să sugereze un univers întreg pe care l-ar conducea.

– Mă înspăimânți, frățioare. Acum chiar că trebuie să-mi dai niște explicații în ce te privește pe tine și locul în care ne aflăm. Deși te știam cu mari ambiții, tot nu-mi vine să cred că-ți găsești idealul într-o planetă fantomă, care străbate aiurea Universul, în timp ce noi trebuie să ne ascundem ca șobolanii prin canale lipsite de soare și mâncare decentă. E cineva care te-a acaparat?, pentru că eu nu te mai recunosc. Prea multe ai învățat în doar câteva zile și prea lauzi un loc din care aș fi nespus de bucuros să scap.

– Cei care au construit acest loc sunt ființe extrem de puternice și inteligente. Ei mi-au salvat viața și mi-au îmbunătățit considerabil capacitatea mintală. La fel cum vreau să fac și eu cu tine.

– Ce tot vorbești acolo?!, se arătă intrigat Călin. Pe mine să mă lași așa cum sunt, că sunt foarte mulțumit. Îți mulțumesc pentru găzduire, dar cred că sunt în asentimentul colegilor dacă mai sper încă într-o viață normală, poate chiar la o întoarcere pe planeta noastră.

– Ce gândire primitivă ai!, răbufni fratele său. Îți pun la picioare o planetă cum nu există alta, o armă cu care putem supune oricare altă civilizație, iar tu tânjești după viața ta anostă, fără vreo șansă de afirmare. De aceea am vrut să te scap de ea la întâlnirea de pe lacul Bicaz. La fel cum i-am scăpat și pe bătrâni, niște oameni limitați care nu m-au apreciat la adevărata valoare. Însă destinul a intervenit și mi-a oferit ceea ce meritam, dar eu sunt generos și vreau să-mi devii partener. Numai un cretin ar rata o astfel de ocazie, iar eu refuz să cred că am un astfel de frate. Așa că te voi înzestra cu darul meu chiar dacă nu îți dai încă seama ce primești, dar o să-mi mulțumești după ce vei vedea cât de multe beneficii îți va aduce. E vorba doar de implantarea unui cip în creier, care nu-ți afectează amintirile, ci îți adaugă performanțe inimaginabile și o personalitate de învingător.

Imagine similară

– Mai bine mor decât să te atingi de creierul meu, îl asigură Călin încercând să se ridice în picioare.

– Din fericire, nu mai depinde de tine. Băutura care ai sorbit-o cu nesaț conținea o doză de anestezic, care a început să-și facă efectul. Totul va decurge rapid și fără traume, ai încredere în mult iubitul tău frate. Când te vei trezi, vei fi un alt om, gata să-și sacrifice jalnicii prieteni și să-i cunoască pe creatorii unei lumi invincibile, să le mulțumească pentru o viață eternă.

– Cum adică?, apucă să se mai revolte Călin, încercând să-și păstreze luciditatea. Ce vrei să faci cu ceilalți? Am crezut că-ți pasă de ei, doar l-ai dus pe Georgică la tratament.

– Îmi pasă dacă vreunul dintre ei are probleme fizice. De cele psihice o să ne ocupăm la momentul potrivit. Să nu crezi că omul e mai presus decât celelalte specii pe care le avem în găzduire. Dimpotrivă, sunt exemplare de o inteligență mult superioară și calități fizice supranaturale, ai zice. Ți-am spus că ai ajuns în slujba celor mai avansate ființe, cu miliarde de ani de evoluție. Omul e ca un copil în scutece pentru ei, dar știința are mereu nevoie de cobai…

Călin simțea cum ochii nu-l mai ascultau, iar în urechi îi răsunau cuvintele ca un ecou. Mintea se lupta să-i rămână trează, în timp ce o mie de mâini tandre o legănau și îi șopteau cântece care-i aminteau de o voce caldă, din vremea prunciei. Toate se învârteau și se amestecau în capul lui, inclusiv luminile blânde din încăpere, ce-și sporiră intensitatea și-l pătrunseră la rândul lor. Acesta trebuia să fie sfârșitul lui ca persoană umană? Era mai îngrozitor decât o moarte cu trup și suflet, era un viol al creierului și un furt al trupului. Va ajunge un zombi fără conștiință și sentimente, un robot din carne și oase gata să execute orice ordine, la fel ca fratele său. Neputința îl făcu să plângă în sinea lui, în timp ce întunericul îl învăluia.