Bibliotecarul

Domnul Popescu este un om realizat din punct de vedere profesional și material. A pornit de jos și în câțiva ani a ajuns să dețină câteva firme, cu mulți angajați și un profit frumos. Dar se pare că totul se plătește în viață, deci nici el n-a fost iertat. Și-a pierdut nevasta în urmă cu patru ani, iar acum se străduia din greu să-și educe fata de 12 ani. Nu era deloc ușor, dat fiind faptul că cea mai mare parte a timpului îi era răpit de serviciu, iar Maia era o copilă tot mai rebelă. A angajat mai multe bone, unele cu școală și experiență, dar toate au dat bir cu fugiții, doar după câteva săptămâni.

Se apropia Crăciunul și domnul Popescu se gândea la cadoul pe care-l aștepta fata din partea lui, de genul celui de anul trecut și de acum doi ani. Adică, ultimul tip de tabletă și cel mai performant mobil. Pentru că Maia pierdea multe ore pe facebook, unde își făcuse sute și chiar mii de prieteni virtuali. Cu unii purta convorbiri nesfârșite la telefon, în timp ce temele rămâneau nefăcute, iar notele de la școală erau tot mai slabe. Firește că pierderea mamei a afectat-o pe copilă, iar lipsa ei se reflecta în educație, dar trebuia găsită o cale prin care să redevină fetița vioaie și veselă, cum era ea înainte de tragedie. Cam așa stăteau lucrurile când un angajat i-a recomandat să angajeze un om priceput în a trata o astfel de boală, tot mai frecventă printre oameni de diferite vârste.

– Alt psihiatru? Am fost la mai mulți, dar degeaba, a fost reacția domnului Popescu.

– Nu e vorba de psihiatru, ci mai mult de atât. Am auzit că e foarte bun, deci nu strică să încerci.

A doua zi, a sunat la ușa domnului Popescu un om la vreo cincizeci de ani, micuț, cu vorbă domoală și un veșnic surâs în colțul gurii. După câteva cuvinte de prezentare, gazda l-a dus în camera fiicei rebele, care nu s-a bucurat deloc de intrusul ce-i întrerupea rutina zilnică. Rămași singuri, omul a scos o carte din servieta veche ce o avea asupra lui. Maia îl privea cu coada ochiului.

216-sigla-rao-241x300

– O carte?!, zise ea batjocoritor. Cu asta vrei să mă plictisești în următoarele ore? Sunt miliarde de cărți în lumea asta…

– Asta nu e orice carte. Trebuie să știi ce carte ți se potrivește, dacă vrei să-ți și placă.

– Și o să-mi citești ca unui copil mic? Ce are cartea asta atât de special?

– Titlul ei este Lacrima și e o ficțiune pentru tineri, scrisă de Lauren Kate. În ea e vorba de o fată care, la fel ca tine, și-a pierdut mama într-un accident. Eureka, pentru că ăsta-i numele ei, avea o carte veche despre o altă fată, care a plâns încontinuu, până a scufundat un continent.

– Chiar că-i ficțiune!, a pufnit Maia.

– Păi să vedem, totuși, cum s-a întâmplat. Vrei să citești tu sau citesc eu?

Maia nu răspunse, ci începu să tasteze ceva pe laptop, în timp ce omul deschise cartea și începu să citească cu o voce plăcută de povestitor. Degetele fetei apăsau tot mai rar clapetele, iar urechile îi erau tot mai acaparate de lectură. Până spre final, chiar și ochii ei s-au dezlipit de pe monitor, urmărind atentă fiecare cuvânt scos de cititor. Încheind, acesta și-a introdus cartea în servietă și s-a ridicat zicând doar atât:

– E timpul să plec. Ne vedem mâine.

A doua zi, omul cu cartea se prezentă punctual în camera Maiei, iar aceasta închise calculatorul atunci când el deschise cartea.

– Azi îți voi citi o carte din colecția Rao clasic, scrisă de Hermann Hesee. Ea se numește Basme.

– Basme?! La vârsta mea?

– Stai așa, că nu-i vorba de basmele cu care te-ai obișnuit tu, ci o modernizare a temei clasice, având ca subiect fericirea și nefericirea în dragoste, egoismul, viața de zi cu zi și dorința de protecție. Ai să vezi…

De data asta, fata a ascultat cu mare atenție de la început și până la capăt, iar la urmă a pus chiar unele întrebări. Povestitorul i-a răspuns cu aceeași răbdare și același zâmbet luminos. S-au despărțit într-un târziu, pentru că se făcuse seară.

Fata era deja nerăbdătoare să afle cu ce carte se va prezenta omul în cea de-a treia zi. Acesta a scos din enigmatica servietă romanul lui Steve Berry, Tezaurul Împăratului, din colecția Rao thriller. Maia a cerut să citească ea, de data aceasta. I-a plăcut și această lectură, iar la final a intrat tatăl său să asculte. Era foarte bucuros să vadă că fata lui a făcut o pasiune pentru lectură, iar fericirea a fost și mai mare când ea a spus:

– Tati, de Crăciun te rog să-mi faci cadou mai multe cărți de la editura Rao!

S-au îmbrățișat cum de mult n-au mai făcut-o, iar omul cu cărțile a dat mâna cu amândoi.

– Eu mi-am făcut treaba, așa că nu mai aveți nevoie de mine, a zis acesta.

– Spune-mi cât îți datorez, oricât!, exclamă entuziast domnul Popescu.

– Nu trebuie să-mi dați nimic. Deja mă simt răsplătit.

– Dar nici nu știu cum te cheamă…

– Mi se spune „Bibliotecarul”, răspunse omul în timp ce ieșea pe ușă.

De atunci, Maia a devenit o cititoare perseverentă, iar notele de la școală au crescut simțitor. Domnul Popescu a mai pasat și altor angajați din răspunderi, pentru a petrece mai mult timp cu fiica lui. Amândoi își amintesc cu nostalgie de Bibliotecarul pe care nu l-au mai văzut vreodată. Se spune că are mult de lucru cu tineri din toată țara.

Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (VI)

– Îmi dai voie să mă ridic?, întrebă Romi, uitându-se către arma lui Dragoș.

– Desigur, dar fără mișcări bruște, că nu se știe ce mi se năzare, răspunse polițistul.

Tânărul se îndreptă către un raft și se căzni să ia, cu mâinile legate, o lădiță din lemn, veche dar bine întreținută. Apoi se așeză la loc și i-o întinse Tatuatului:

– Deschide-o, că ți-e mai ușor.

Curios și suspicios, totodată, acesta răsuci cheia și ridică încet capacul. Înăuntru era un revolver de pe vremuri, cu cilindru rotitor și șase orificii pentru gloanțe. Alături era muniția, precum și un pachet cu cărți de joc.

– Impresionant, rosti polițistul, cercetând cu atenție arma. E o bijuterie tocmai bună pentru muzeu, pentru care sunt sigur că n-ai permis. Dar ce mai contează, la câte capete de acuzare ai.

– Dar ce nelegiuiri am făcut, domnule?!, se irită Romi. Am trișat la cărți? Chiar dacă ar fi fost adevărat, asta vă dădea dreptul să mă mutilați, să mă înjunghiați, să mă împușcați și apoi să mă aruncați ca pe un animal? Cine mi-a făcut toate astea?

– Delirezi, omule!, zise polițistul, căutând să ghicească dacă și unde există camere de luat vederi. Nimeni nu ți-a făcut nimic, dar tu ești acuzat de înșelăciune și tentativă de omor. Așa că, să încheiem mascarada asta și spune-mi ce-ai de gând.

– Ei bine, am să trec la subiect. Pachetul acela are douăzeci de cărți, de la unu la cinci. Tragem, pe rând, câte o carte, și apoi încărcăm revolverul cu numărul de gloanțe înscris pe cartea extrasă. Rotim cilindrul, punem țeava la tâmplă și tragem. Eu am să fiu primul… poate și ultimul. Te bagi sau vrei să mă omori cu mâna ta? Doar de aia ai venit, nu?

Dragoș mai privi o dată arma, verifică pachetul de cărți și se opri cu privirea pe tânăr.

– Ce urmărești, de fapt? Vrei să ai revolverul în mână și să mă împuști?

– Dar cum ar fi posibil, omule? Doar ai un pistol încărcat la îndemână și poți să tragi cât ai clipi, în legitimă apărare de data asta. Plus că eu nu voi avea decât câteva gloanțe în încărcător, cu șanse să nu fie unul pe țeavă. Ți-am explicat că viața mea e un iad, și vreau să termin cu ea. Am vrut ca ultima masă să fie bogată, pe gustul unui condamnat la moarte. Păcat că n-am avut și pofta necesară, dar măcar am avut o companie pe cinste.

După ce-l mai cântări un timp, încercând să-i citească sinceritatea, polițistul amestecă bine cărțile și îi întinse pachetul. Romi își duse mâinile deasupra și întoarse prima carte. Era trei.

– Trebuie să-mi pun trei gloanțe, cu mâinile mele. Să nu se găsească amprentele tale.

– Ai dreptate. Dar să nu încerci vreo șmecherie, că-s cu ochii pe tine.

Îi întinse cutia, iar Romi se căzni să umple trei orificii.

– Mi-ar fi mult mai ușor dacă m-ai dezlega…

– Las’ că te descurci tu, îi tăie Dragoș orice speranță.

Cele trei gloanțe fiind introduse, tânărul duse cilindrul la loc și-l răsuci de câteva ori. Apoi își puse țeava la tâmplă și, zâmbind, apăsă pe trăgaci. Se auzi doar un clic… și atât.

– Se pare că n-am avut noroc din prima. E rândul tău.

Tatuatul se încruntă, dar trase totuși o carte. Una de cinci!

– Gata cu joaca!, se răsti el. Asta-i sinucidere curată.

– Stai, stai, stai… Uite cum facem…. Am patru întrebări, iar pentru fiecare răspuns primit, scazi câte un glonț. Doar n-ai nimic de pierdut, că oricum voi duce în mormânt toate secretele. De acord?

– Ce vrei să știi?, se înduplecă Dragoș.

– Prima întrebare: cine m-a castrat?

– Calup, firește.

– A doua: cine m-a înjunghiat?

– Ruha…

– Bănuiesc că tu m-ai împușcat.

– Da, dar nu ți-am atins niciun organ vital.

– Cine m-a lovit prin spate?

– Tot eu, că era atribuția mea să evit o eventuală crimă.

– Cam departe ați mers cu evitarea. Dar îți mulțumesc pentru sinceritate. Uite că scot gloanțele și te las să-ți introduci unul. Ai curajul să riști sau doar pe la spate știi să ataci?

– Ar trebui să te omor acum, pentru vorbele astea. Toată viața am luptat cu curaj, doar așa am ajuns unde am ajuns, și voi ajunge și mai departe. În schimb tu vei putrezi în pământ, fiindcă sunt și un norocos. Am să-ți demonstrez încă o dată. Dar, cum mi-ai spus, eu nu trebuie să las amprente pe glonț, așa că te rog să-l introduci tu.

– Desigur că te ajut, dar la ștersul armei va trebui să te descurci singur, răspuse Romi, executând operațiunea și înmânându-i pistolul.

Dragoș învârti de mai multe ori cilindrul, duse arma la tâmplă și strânse din ochi. Încet, încet, degetul se lăsa tot mai greu pe trăgaci, până când se auzi… împușcătura. Mâna încleștată i se prelinse pe lângă trup, fără să scape arma, iar capul plin de sânge îi căzu pe masă.

Romi se grăbi să ia cheile cătușelor și să-și elibereze mâinile. Nimeni nu intră pe ușă, de parcă polițiștii de afară nu erau prin preajmă și nu auziseră focul de armă.

– Nu cred că norocul a avut vreun rol în jocul ăsta, Tatuatule.

Rosti Eunucul, privindu-l pentru ultima dată pe Dragoș. După care își chemă câinele și părăsi cabana prin spate.