Autobuzul (11)

– Cred că știi de ce ai fost adus aici, domnule… Gri-gor… Vasile.

Bătrânul se așezase pe scaunul indicat și cerceta cu priviri fugare tot ce cuprindea încăperea aceea strâmtă și rece. Un bărbat de statură medie cu o figură acrită de viață, stând pe partea cealaltă a mesei micuțe din plastic pe care se înghesuiau o scrumieră plină de chiștoace, două pahare de unică folosință, un flacon cu apă minerală, o ceașcă cu un lichid negru – probabil cafea -, un dosar firav, ce se zbătea între mâinile nerăbdătoare ale comisarului, toate luminate de un bec zgârcit la lumină, care se reflecta timid în oglinda de pe perete.

– Bănuiesc că da, răspunse Grigor, cercetând buzunarul cu pipă.

Era limpede că tutunul va ocupa un rol important în dialogul lung și complex ce se prefigura, iar omul legii apelă, de asemenea, la prima țigară din noul pachet.

– Doar bănuiești?!, se miră comisarul, trăgând adânc în piept prima șarjă de fum. Localitatea dumitale fierbe, presa județeană vuiește, iar canalele de televiziune au preluat ecoul ca pe o minune interpretată în fel și chip. Și toate acestea din cauza unui autobuz ruginit care apare și dispare în grădina pe care o deții, în timp ce dai din umeri și îți aprinzi liniștit pipa. Calmul acesta îmi dă certitudinea că ascunzi ceva și sunt hotărât să nu te las până nu-mi spui despre ce e vorba. Mai întâi, vreau să știu cum a ajuns din nou autovehiculul pe proprietatea dumitale, după ce a fost ridicat de primărie.

Badea slobozea fumuri scurte și dese, ținând pipa în căușul palmei drepte și încercând să-i simtă căldura incipientă. Se opri un moment pentru a răspunde:

– Domnule comisar… Să-lă-jan Dumitru…

– Comisar-șef, dacă tot vrei să fii complet, îl corectă omul în glumă sau poate chiar în serios.

– Domnule comisar-șef, pot să vă spun doar că nu am niciun amestec.

– E un răspuns evaziv, ce demonstrează că știi despre ce-i vorba, iar asta te face vinovat de ascunderea adevărului într-un caz de furt… și de alte posibile încălcări a legii. Ia să vedem despre ce-i vorba…

Sălăjan deschise dosarul, găsi imediat fila pe care o căuta și din care se inspiră în argumentele lui:

– Apariția autobuzului în cauză are zeci de versiuni, care de care mai spectaculoasă și mai diferită. Nici nu vreau să intru în amănunte, pentru că ar părea ridicol, din moment ce nu s-au găsit dovezi palpabile sau mai mulți martori care să confirme aceeași variantă. Însă, există câteva fapte care nu pot fi contestate și pe care am datoria să le lămuresc, cât or fi ele de ciudate. Se știe că vecinul Marcel și-a însușit scaunul de la toaletă, dar a doua zi a fost găsit mort, iar scaunul a apărut la locul lui, de parcă n-ar fi fost mișcat de acolo. De asemenea, doi țigani din localitate au furat jantele autovehiculului, într-o noapte, cu intenția să le valorifice la fierul vechi. Dar ce să vezi: jantele au dispărut până dimineață. Încăpățânați, au repetat operațiunea, crezând că le-a făcut cineva o farsă. De data asta au ascuns piesele sub pat, ca să fie siguri că le vor putea valorifica a doua zi. Amândoi au fost găsiți cu răni grave, apoi internați și tratați la trup, dar din punct de vedere psihic nu-și vor mai reveni niciodată. Un tânăr din vecini a găsit o fotografie cu o femeie tânără, pe care a dus-o acasă. Firește că poza a dispărut, iar băiatul a găsit-o în locul din care a luat-o. De atunci a devenit obsedat de ea, o duce în fiecare zi acasă, însă dimineața știe că trebuie s-o ia de la capăt. Și astea sunt doar câteva din ciudățenii, însă am să trec la ultima: cârligul de tracțiune care s-a rupt atunci când primăria a tractat autobuzul. Nu mică a fost mirarea celor care au cercetat fenomenul reapariției în ograda de unde fusese ridicat când au descoperit că acel cârlig era la locul lui, de parcă nu fusese rupt niciodată. Toate aceste fenomene au nevoie de o explicație, pentru că eu nu cred în minuni.

Badea Grigor părea visător, învăluit în perdeaua lui preferată, din fum alb și misterios. Răspunse cu un glas ce părea să vină de departe, ca o poezie recitată din memorie:

– Și totuși, există minuni. Ele se întâmplă mereu în jurul nostru, dar de cele mai multe ori nu le observăm, poate fiindcă ne-am obișnuit cu ele. Tot ce nu înțelegem, ce nu poate fi lămurit de mintea noastră, îi spunem minune de-a lui Dumnezeu sau de-a naturii care ne surprinde. După ce-i pătrundem înțelesul, devine ceva banal și ne mirăm că alții nu o percep ca atare.

Comisarul îl privi curios, încercând să-l înțeleagă:

– Știi matale ce mai poate fi o minune? Te-ai mutat dintr-un cătun de munte, în care erai singurul locuitor, și ai apărut tocmai lângă autobuzul pe care l-ai scos dintre ierburi. Imediat, au început și necazurile, ca și plângerile vecinilor. Cine ești dumneata, domnule Grigor?