Banii (XIII): Idila

Rodica era conștientă că o așteaptă o misiune grea, dacă nu chiar o corvoadă. În primul rând, Liviu avea nevoie de cazare, iar la hotel nici nu putea fi vorba. Garsoniera ei era cea mai potrivită alegere, urmând ca ea să doarmă la părinți. Apoi, omul nu cunoștea pe nimeni în Capitală, deci avea nevoie de un ghid, măcar până se obișnuia cu metropola. Fata alcătui un program cât mai divers, prin care să evite plictiseala sau lehamitea ce ar putea-o resimți oaspetele, departe de casă și de amici. Trebuia să-i țină loc de toate, să-l ajute să se acomodeze cu locurile, cu oamenii din preajma ei.

Ziua începea cu întâlnirea de la cafeneaua Verei, unde, în timp ce-și savurau licoarea neagră, îi propunea tânărului obiectivele pe care ar fi plăcut să le viziteze. Desigur că prima vizită a fost la avocat, unde Liviu a dat o declarație, după care li s-a spus că vor primi în curând o citație de înfățișare în fața judecătorului. Rodica nu acceptă cu niciun chip ca tânărul să se reîntoarcă acasă până la judecată. Se temea să nu-l piardă, după cât s-a căznit să-l găsească și să-l convingă a i se alătura.

A urmat prima vizită și cină la părinții fetei, nerăbdători să-l cunoască pe omul care dormea în locuința odraslei lor. Deși s-a prezentat proaspăt tuns și bărbierit, cu o ținută aleasă cu ajutorul Rodicăi, colonelul avea mari suspiciuni față de un provincial stângaci în comportament și prea reținut în socializare. Curios peste măsură, îl interoga până la exasperarea fiicei sale, dar tânărul își păstra calmul și răspundea scurt. Nici calmul acesta nu-i plăcea domnului Militaru.

În general, zilele treceau cu plimbări în parcuri, vizionări de spectacole, filme, meciuri de fotbal și vizite la câte o cramă cu must proaspăt, târguri țărănești și muzee. Când Rodica nu putea să-l însoțească, Liviu prefera să piardă vremea în colțul șahiștilor din Cișmigiu sau să rătăcească prin oraș, pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Dar asta se întâmpla mai rar, tinerei fiindu-i frică să nu pățească ceva prin jungla urbană. Astfel că petreceau mult timp împreună, povestindu-și viețile și deconspirându-și idealurile, momente care îi apropia pas cu pas.

Rodica nu simțise la început nicio atracție pentru tânărul naiv și diferit de ceea ce aștepta de la un potențial iubit. Primul șoc plăcut a fost după ce acesta i-a urmat sfatul și s-a aranjat la un salon de înfrumusețare. Apoi, timiditatea lui exagerată a început să se transforme în naturalețe și bună dispoziție în preajma ei. Cuvintele lui erau tot mai plăcute, iar subiectele interesante. Așa a aflat că se născuse în Săliștea de Sus, tatăl lui murise într-un accident de tractor, iar mama la puțin timp, probabil de supărare. L-a crescut o mătușă în vârstă, care s-a stins și ea în urmă cu doi ani. Nu-și amintea să mai aibă rude apropiate, de aceea nu a mai fost de mult prin locurile natale, deși îi era dor de frumusețea meleagurilor copilăriei. Seara cinau de obicei la câte un restaurant retras, după care se despărțeau cu o îmbrățișare și un sărut pe obraz, tot mai apropiat de buze.

Trecuseră aproape două săptămâni, când Liviu o invită la o cină preparată de el în garsonieră. Prea se simțea jenat fiindcă Rodica nu accepta nici în ruptul capului să plătească el consumația din localuri. Tânăra a fost plăcut surprinsă când a aflat de abilitatea lui de a găti, dar oferta ei de a-l ajuta măcar la cumpărături fu respinsă tocmai pentru a păstra secret meniul. Curioasă tare, la ora opt fix se prezentă la ușă cu o sticlă de vin. Mâncarea era gata, iar în locuința ei mirosea îmbietor, cum nu-și amintea să fi simțit vreodată. Gătitul nu a făcut niciodată parte din îndeletnicirile ei.

Tânărul bucătar de ocazie fusese inspirat, făcând cumpărături de la o tarabă cu produse aduse dim Maramureș. Astfel a putut pune pe masă castane fierte ca aperitiv, tocmai bune cu un pahar de vin roșu. A urmat un guiaș de oaie (o ciorbă, diferită de renumitul gulaș) aromat din belșug cu zarzavaturi, un pui la cuptor făcut în pungă și bine condimentat, iar finalul a fost spectaculos, cu un tiramisu proaspăt, făcut tot de Liviu. Nu degeaba se spune că dragostea trece prin stomac; Rodica era fascinată de gustul bucatelor, simțind că niciodată nu mâncase atâtea bunătăți deodată. Atmosfera părea desprinsă dintr-un vis frumos, iar gândurile nu mai ascultau de rațiune. Poate și vinul avea o contribuție la privirea galeșă, la vocea ei ușor alintată, la atingerile fugare și tot mai dese.

Imagini pentru poze cu pahare cu vin

Cert este că atunci când a gustat desertul, și-a dat seama că simte ingredientul principal pe care Liviu se lăuda că l-a pus. Era vorba de dragoste, din care au gustat cu aceeași linguriță, până când au renunțat la ea și au trecut la degustarea directă a buzelor celuilalt. Erau sătui de mâncare, dar atât de flămânzi amândoi de iubire pură, de mângâieri tandre, de vorbe dulci, de ochi în care să se piardă…

Doar nu era nebună să-și părăsească locuința, acum când era atât de primitoare, mergând apoi pe întuneric la părinți! Alegerea era evidentă, iar noaptea a fost mai mult decât magică, deși au adormit abia către dimineață.

Advertisements

Planeta Paradis: Cină în doi

Primirea Marelui Șef de către Regină a fost făcută cu cele mai înalte onoruri, începând cu ronii amabili care l-au condus cu barca până la corabia Amiral și până la însăși gazda, îmbrăcată într-un costumaș complet alb și afișând un zâmbet cuceritor. De parcă s-ar fi putut ca perfecțiunea să fie și mai perfectă. Bijuteriile sclipitoare, ochii de jar, părul lung și bogat al Zakalei îl făceau pe Relu să creadă că visează, la fel cum o mai făcuse de atâtea ori.

Oaspetele fu poftit să se așeze jos, pe o pernă moale și aurită, în timp ce Regina se așeză în partea cealaltă a unei tăvi cu mai multe cupe și carafe, toate aurite. Două fete drăguțe așteptau cuminți ordinele stăpânei lor, neîndrăznind să-și ridice privirile din pământ. Zakala le făcea semne scurte și ele îndeplineau imediat ordinele, punând în pahare, aducând alte carafe cu băuturi și vase cu mâncare. Au început cu un vin dulce și foarte aromat, dar destul de tare pentru a tulbura mintea și dezlega limbile. Au continuat cu alte băuturi savuroase și mâncăruri delicioase. Astfel au fost inhibate emoțiile lui Relu și dialogul n-a avut nevoie de o altă încurajare.

– Ce a decis Marele Șef al halanilor sau Omul din Stele? Ori ar fi mai simplu să-ți spun Relu?, intră Regina în subiect.

– Da, poți să-mi zici Relu, la fel cum îmi spun prietenii. Asta înseamnă că suntem și noi prieteni acum?

– Depinde numai de tine… Reluuu, zâmbi din nou gazda. Mie poți să-mi spui Zakala. E unicul meu nume și foarte puțini mi se pot adresa doar cu el.

– Îți mulțumesc pentru amabilitate, dar să nu crezi că voi trăda interesele oamenilor mei pentru a-ți câștiga prietenia.

– Nimeni nu-ți cere asta. Dimpotrivă, îi disprețuiesc pe trădători. Dar nici eu nu pot să uit pentru ce am venit, iar semenii mei știu că duc întotdeauna lucrul până la capăt. Mă înțelegi? Vrei ca autoritatea mea să fie știrbită? Să dau dovadă de slăbiciune și să plec cu corăbiile goale, după ce am pierdut atâția luptători?

Zakala se înfierbântă și obrajii i se înroșiră, vrăjindu-l și mai mult pe Relu. Închise pentru o clipă ochii și-și scutură capul, după care rupse tăcerea ce se așternuse:

– Halanii sunt un popor liber și mândru. Nu acceptă să li se impună ceva, dar sunt buni la suflet și dăruiesc din inimă celor care merită. Dacă vrei aur, aș zice să nu ceri, ci să le câștigi încrederea și prietenia. Eu așa am făcut și uite în ce postură am ajuns.

– Aaaa, după ce ai venit de pe planeta aia…

– Pământ…

– Așa cum zici! De ce ai ales să pleci într-un loc străin? Ai fost dezamăgit de oamenii de acolo?

– Într-o anumită măsură…

– Eu zic că ne era scris să ne întâlnim. Avem nevoie unul de altul.

– Crezi asta?, se bucură Relu.

– Sigur că da! Tu ai fost adus să-mi instruiești luptătorii, să faci o armată de neînvins, să cucerim toate teritoriile, să-i supunem pe sălbatici și să-i civilizăm.

– Și apoi ce urmează?, o întrebă Relu, trist. Vei fi mai fericită astfel?

– Fericită sunt și acum, când plănuiesc astfel de victorii. Nimic nu mă va opri… adică nu ne va opri. Mă întrebi ce va urma? Răzbunarea pe care o aștepți de mult!

– Nu înțeleg…

– Vom ataca Pâmăntul și-l vom supune! Le vei arăta semenilor tăi că au greșit și vei ajunge regele lor, aducându-i apoi pe calea dreaptă.

Relu rămase cu gura căscată la cele auzite.

– Tu ești nebună, Zakala! Sau poate că glumești și eu nu-mi dau seama.

Regina râse zgomotos și duse apoi un pahar la gură.

– Ai lăsat vreo dragoste în urmă, acolo?, întrebă ea curioasă. Ai mai iubit pe cineva așa cum mă iubești pe mine?

Bărbatul roși și își căută cu grijă cuvintele.

– Am iubit, dar… iubirile nu se pot compara una cu alta. Fiecare e altfel și intensitatea lor se pierde în timp. Cea mai recentă domină întotdeauna.

– Te ascunzi după cuvinte, Relu, chicoti Zakala. O femeie ca mine nu cred că ai mai văzut și nici dragostea pe care mi-o porți nu poate avea asemănare. Recunoaște.

Relu se făcu că nu a auzit ultimele cuvinte, alegând din priviri niște fructe. Regina le porunci slujnicelor să cânte și acorduri romantice se revărsară din coardele unor instrumente viu colorate.

– Cum faceți voi dragoste, pe planeta aceea?, întrebă tandru femeia.

– Frumos… și foarte plăcut, răspunse emoționat bărbatul.

– Haide, spune-mi, nu te jena.

Relu o privi adânc în ochii-i negri și murmură:

– Ne uităm tandru unul la celălalt, simțim cum inimile ne bat alături, ne auzim răsuflarea precipitată și ne șoptim un „Te iubesc”, din adâncul sufletului. Apoi ne sărutăm prelung pe buze, contopindu-ne parcă într-o singură persoană și plutind pe aripi de vis, mai fericiți și împliniți ca după orice altă victorie sau realizare lumească.

Zakala își lăsă privirea în jos, jenată și cu obrajii înfierbântați. După un timp, reveni cu o altă întrebare:

– Te iubesc? Ce înseamnă asta?

– E legământul sacru pe care-l fac doi îndrăgostiți și care îi leagă până la moarte. Sau așa ar trebui…