Tangențial (13)

– Ce s-a întâmplat cu ei?, întrebă femeia, bulversată de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Ce le-ai făcut?

– Am presupus că cipurile interacționează între ele, dar nu eram sigur, răspunse Georgică, uimit și el de efectul spectaculos. Mai ales că fiecare din ele are și o componentă organică, ce realizează o simbioză cu creierul primitorului și contribuie la transformarea acestuia. Nu speram, însă, la o reacție atât de puternică.

– S-ar putea să moară amândoi, iar noi să rămânem închiși aici.

Constatarea suna ca un reproș din partea lui Săndel, după ce examină mai atent victimele.

– Cel puțin ăsta, parcă nu mai are puls, arătă el către Albert. La fel se poate întâmpla și cu frate-său. Oare cipurile lor mai funcționează?

– Trebuie să încercăm, până nu e prea târziu, se precipită Georgică. Goliți căruciorul cu mâncare și așezați-l pe Călin în loc.

Sibel se conformă primul, dar nu înainte de a-și satisface curiozitatea în ce privește conținutul bolului. Făcu o grimasă de dezgust și scuipă instinctiv substanța pe care o băgase în gură.

– Asta-i otravă, nu-i mâncare!, strigă el, debarasând dintr-un singur gest tot ce era pe suprafața plană a căruciorului, pentru ca imediat să ajute la așezarea cu grijă a lui Călin.

Acesta era tot inconștient, dar încă mai respira, iar asta le dădea speranțe prietenilor lui, mai ales când micuțul IT-ist i-a încurajat spunându-le că durata mică ce s-a scurs de la implantarea cipului nu i-a oferit posibilitatea de a prelua controlul total asupra persoanei. Presupunerea s-a dovedit corectă, iar semnalul cipului din creierul victimei a fost perceput de senzorul ușii, care le-a deschis calea mult așteptată. Dar, chiar și cu ajutorul hărții, le-a trebuit ceva timp până să găsească o încăpere în care să-și facă nevoile, mai ales pentru că toaletele erau atât de sofisticate, încât cu greu și-au dat seama când au nimerit în vreuna. În acest timp, Călin părea că se stinge încet, iar Sabina își exprimă preocuparea în ce privește salvarea lui.

– Trebuie să se poată face ceva!, zise ea pe drumul către „cabinetul medical” unde se tratase Georgică.

– Îmi pare rău, dar nu putem face nimic, îi răspunse acesta. E nevoie de o operație pe creier foarte complicată, pentru a-i îndepărta cipul, iar asta nu e ceva de nivelul nostru. Singura noastră șansă e să mai găsim un component identic, ca un pașaport cu care să avem acces în toate cotloanele acestui labirint.

– Dar nu-l poți opera tu, ghidat de un program?, se interesă Titus. Doar sunt calculatoare peste tot, cu programe de tot felul.

– Nu-i suficient să știi cum se face, e nevoie și de o mână sigură, de curajul de a lucra pe creierul unui om. Eu leșin numai când văd sânge, dar dacă se oferă cineva, promit să găsesc îndrumările potrivite.

Tăcerea s-a lăsat printre ei, nimeni neasumându-și răspunderea de a contribui cu mâna lui la moartea lui Călin. Din păcate, speranța de a mai găsi un component identic nu s-a împlinit, deși au căutat în mai multe încăperi. În această situație, erau nevoiți să care peste tot după ei trupul muribund al prietenului lor, o treabă deloc plăcută și tot mai depresivă.

– Du-ne într-un cabinet dotat cu tot ce-i nevoie pentru incizie, se hotărî, deodată, Săndel. Am să fac operația și o să scot cipul înainte de a se degrada. Măcar îl scutesc de suferință pe bietul om.

Vestea părea să le mai aducă inima la loc, deși aducea cu un mic măcel, nicidecum cu o intervenție chirurgicală.

– Dar, înainte de asta, cred că ne-ar prinde bine ceva comestibil de mâncare, completă Săndel. Dacă poți să rezolvi asta, te pup de nu te vezi, măi Georgică! Și ceva de băut, firește.

– Putem încerca, dar nu știu ce o să găsim, se învioră micuțul IT-ist.

Intrară exact în încăperea unde a avut loc ultima discuție dintre cei doi frați gemeni, iar Georgică începu imediat să navigheze printre programe. A durat un timp până a găsit ceva promițător, însă tot nu era mulțumit.

– Se pare că gazdele consumă aproape mereu același tip de amestec neplăcut la gust pentru noi, dar foarte hrănitor și ușor de digerat. Mai ales dacă ei se află, ca acum, într-o stare de anestezie îndelungată, timp în care sunt asistați de un computer central, la care nu am acces. Dar și această pastă are la bază câteva ingrediente cunoscute și apreciate de noi, oamenii, cum ar fi peștii.

Imagine similară

– Excelent! Vrem pește, se auziră mai multe strigăte.

– Peștii ăștia provin din lacul nostru și se pot servi doar fierți, îi lămuri Georgică.

– Buni și fierți, ba chiar și cruzi, dacă găsești și ceva băuturică înainte, îl provocă iar Săndel.

Pentru această misiune nu trebui multă așteptare. Pe banda din fața lor își făcură apariția un pahar cu o băutură incoloră, pe care comandantul o gustă primul.

– Nu știu ce este, dar are un efect al dracului de bun!, decretă Săndel cu zâmbetul pe buze. De băut și de mâncat la toată lumea, apoi vedem noi ce-o să mai fie.

Tangențial (12)

– Regret că trebuie să vă spun, dar unul dintre voi a încălcat protocolul și a subtilizat ceva din tehnologia noastră, se exprimă Albert, privindu-l insistent pe Georgică. Suntem gata să trecem peste acest incident, dar aștept să-mi înapoiați imediat componentul.

Amândoi frații erau acum îmbrăcați la fel, într-o haină lungă până la podea și neagră, ce părea din piele sau dintr-un material nedefinit. Brațele le țineau încrucișate la piept, iar expresia glacială și rarele grimase li se afișau simultan pe chip. Doar vânătaia mai persista pe fruntea lui Albert, singurul reper care-i dădea personalitate.

– Protocol?, interveni Săndel, făcând un pas în față. Eu credeam că suntem o echipă, iar tu ne-ai promis că ne vei ajuta cu tot ce îți stă în putință. În schimb, ne-ai abandonat aici, închiși ca într-o celulă, fără apă, mâncare și un loc unde să ne facem nevoile. Singurul care ne-a căutat a fost acela pe care îl acuzi de furt. De fapt, ce se întâmplă aici și ce ai făcut cu Călin? Parcă nu mai e același om pe care-l cunoșteam.

De data asta, fu rândul lui Albert să facă doi pași pentru a-l privi de aproape pe cel care cuteza să-l înfrunte.

– Nu suntem o echipă, ființe inferioare și nerecunoscătoare. Doar eu și fratele meu am fost selectați să-i slujim pe Creatori, iar voi trebuie să fiți bucuroși că ați ajuns în apropierea Lor. Habar nu aveți unde sunteți și ce noroc a căzut pe capul vostru. Cred că e momentul să vă lămuresc, pentru a ști ce vă așteaptă și a aprecia rolul pe care-l aveți în continuare. Timp de mii de ani v-ați rugat unor zei, i-ați venerat sub diverse nume și ați tot sperat să revină pe Pământ pentru a vă prelua sufletul. Unii îi spun Dumnezeu, alții i-au dat numele de Alah, înainte îi ziceați Zeus, Zamolxe sau alte nume, în funcție de popoare și culturi. Ei bine, religia are un sâmbure de adevăr, iar Creatorul chiar a existat. A însămânțat Pământul și a plecat mai departe, să dea viață și altor planete. Acum a venit vremea să testeze ce a ieșit din sămânța lui și să analizeze dacă recolta poate fi culeasă. Adică sufletele cu care-i sunteți datori.

– Ești nebun!, explodă emoțional Sibel. Alah nu are alți fii, decât cei de pe Pământ, și numai aceia care-l slăvesc vor fi primiți în apropierea lui. Alah e mare și nu are nevoie de altă planetă pentru a călători.

– Să-l vedem și noi pe acel Creator, dacă tot a avut bunăvoința să ne ia în raiul lui, îl ironiză Săndel pe Albert. Deși pare mai degrabă un iad, având în vedere că e situat în adâncuri și emană atâta căldură.

– Aș putea să jur că asta-i o blasfemie, deși nu am fost un om religios până acum, răspunse Albert apăsat. V-am spus că e doar un sâmbure de adevăr în credința voastră. Mai credeți că raiul e în ceruri?, acum când știți că acesta e doar o iluzie, o poartă largă spre Univers. Dar o să-l vedeți cu siguranță pe Creator, atunci când va fi cazul. Deocamdată, am nevoie de piesa despre care vorbeam, apoi vă las să mâncați. Ba vă voi deschide și ușa potrivită pentru a vă ușura.

– Mă tem că nu putem avea încredere în tine, se auzi vocea lui Georgică. Riscăm să ajungem ca și Călin, care nu a scos un cuvânt de când ați intrat. I-ai implantat cumva un cip ca ăsta?

Ochii lui Albert scăpărară la vederea piesei din mâna micului om. Se mișcă rapid către el, dar între ei se postă sirianul Sibel. Însă masivitatea și hotărârea lui nu fu o piedică pentru omul în negru, care-l ridică fără mare efort și-l aruncă la câțiva metri distanță. Ceilalți se feriră îngroziți, lăsându-l pe Georgică singur.

– Stai pe loc, altfel îl distrug și nu cred că o să-ți placă, îl amenință omulețul, punând cipul sub călcâiul piciorului.

– Crezi că are vreo importanță, atâta vreme cât n-o să-l mai puteți folosi?, întrebă impasibil Albert.

– Cred că are, pentru că l-am ACTIVAT, viteazule! Altfel cum crezi că am intrat pe ușă? Văd că de prostie tot nu te-ai vindecat, chiar dacă ai un calculator în cap.

– Nu face asta!, îl rugă de data asta omul în negru. Îți dai seama că sunteți morți fără ajutorul nostru?

– Suntem morți și cu ajutorul tău, interveni Titus. Nu știu ce se întâmplă, dar dacă poți să-l oprești, fă-o, Georgică!

– Da, oprește-l pe nenorocit!, se auzi și vocea Sabinei

Imagine similară

– Nuuuuu!, strigă Albert când piciorul lui Georgică se ridică și apoi se slobozi cu toată puterea.

Cipul vizat se zdrobi cu un sunet abia perceptibil, dar geamătul celor doi frați fu puternic și de lungă durată. Amândoi căzură la pământ, cu capul prins între mâini și cu chipul schimonosit de o durere inimaginabilă. Albert își pierdu cunoștința primul, în timp ce Sabina căuta să-l aline pe Călin, luându-i capul în poală și adresându-i cuvinte de mângâiere.