Occident Express (5)

Mergea mereu înainte, prin pădure, hipnotizat de frumusețea exemplarelor de ciuperci. Nici nu și-a dat seama când a trecut granița zonei de siguranță pe care și-o impusese și nici de ora la care trebuia să se întoarcă. Plouase bine în ultimele zile, iar recolta de hribi era mai frumoasă ca niciodată, astfel că își putea permite să aleagă numai din cele mari și sănătoase. Se trezi din reverie doar când ajunse la marginea unui luminiș încărcat cu tufe de zmeură coaptă, ce răspândeau o mireasmă irezistibilă, generatoare de pofte pe măsură. Amândouă plasele îi erau pline, dar stomacul îi era gol și se răzvrătea în felul lui. Merita și el o răsplată, măcar de câteva minute, în care să se delecteze cu savoarea fructelor. Încă nu se înserase și se puteau culege ușor, fiind multe laolaltă și invitându-l parcă să se servească. Pădurea era mai generoasă cu el sau nimerise într-un loc aparte, încărcat mereu cu astfel de bunătăți.

Astfel de gânduri avea badea Nicolae, în timp ce soarele își strângea razele luminoase și se pregătea de apus. Doar această schimbare îl făcu pe omul nostru să-și amintească că pădurea nu e la fel de plăcută și noaptea, iar drumul spre casă era lung și nu prea ușor de regăsit. În momentul când se aplecă să-și ia bagajele, simți o lovitură puternică peste brațul drept, care-l proiectă câțiva metri într-o parte. Apoi auzi un răget puternic, ce făcu să-i înghețe orice intenție de a se mișca. Căzuse pe spate și nu simțea nicio durere, ceea ce-l duse cu gândul la rău. Ursul uriaș care-l atacase îi lăsă un răgaz, timp în care îi sfârteca plasele, împrăștiindu-i nervos toate trofeele de care el se bucurase.

A fost un timp prețios, necesar pentru a-și reveni și a evalua situația. Din umăr îi curgea sânge din belșug, iar mâna dreaptă îi era amorțită. Trebuia să se ridice și să o ia la fugă ca din tun, deși avea slabe șanse să nu fie ajuns din urmă. Cu un „Doamne ajută” în gând și un instinct de supraviețuire ce-i dădea putere, se săltă în picioare și prinse viteză în direcția opusă dihaniei. Un alt răget îl avertiză că aceasta nu era dispusă să-l ignore, ci pornise pe urmele sale. „Ce e de făcut, oare ce e de făcut?” se întreba el luptându-se cu iarba înaltă și tufele ce-i zgâriau nemilos pielea. Salvarea i se păru că vine din partea unui copac tinerel care-i apăru în față și spre care se avântă cu ultima nădejde. Sări pe el, ținându-se numai cu mâna sănătoasă și ajutându-se de picioare, urcând astfel cu disperare, dar cu mare greutate. Jivina era deja acolo și încerca să-l prindă de încălțăminte, dar nu mai ajungea. „Doamne mulțumescu-ți!” își zise cu satisfacție badea Niculae, încercând să-și mențină poziția, ba chiar să și-o îmbunătățească.

Nu-i era deloc ușor, doar cu un braț sănătos, dar reuși, totuși, să ajungă la prima cracă mai solidă pe care să se așeze. Nici aici nu se simțea în siguranță, ursul scuturând cu putere tulpina prea firavă a copacului, hotărât să-l pedepsească pentru încălcarea teritoriului. În acele momente se auzi sunând mobilul telefonului, iar bătrânul mulțumi încă o dată Celui de Sus că nu l-a pierdut în tot acest haos. Îl scoase cu mâna sănătoasă, știind că nu putea fi decât băiatul său, Mihăiță.

– Tată, îi auzi și recunoscu el vocea. Pe unde umbli? La ora asta, trebuia să fii acasă.

– Cred că m-am rătăcit, Mihăiță, și nu cred că voi putea să mă întorc.

– Dar cam pe unde ești?

– În Pădurea Veche, unde vin de obicei.

– Și prin ce zonă? Cât de adânc ai intrat?

– Dragul meu, pe aici nu cred că am mai fost, dar dacă mă uit bine din copac, pot vedea albia unui râu, în apropiere. Cred că-i Izvorul Mort.

– Înseamnă că ești departe și nu poți porni singur spre casă. O să sun la 112, dar nici ei nu pleacă în căutare pe timp de noapte. Dar ce-i urletul acela care se aude?, se miră băiatul.

Badea Nicolae se văzu nevoit să recunoască:

– Vine de la ursul care vrea să rupă copacul în care m-am cățărat.

– Ai fost atacat de urs!? Ești rănit, tată?, exclamă cu îngrijorare Mihăiță.

– Doar la mâna dreaptă, însă mă țin bine cu celelalte părți ale corpului. Numai să nu leșin din cauza hemoragiei.

– Tată, rezită cât poți! Mi-a venit o idee și sper să o pot pune în practică. Dacă va fi așa, cineva o să vină să te salveze. Izvorul Mort, zici?

– Da, dar cine poate să mă găsească noaptea în mijlocul pădurii? Nici măcar elicopterele.

– Nu-i vorba de elicopter. Fii tare și ai încredere, că eu trebuie să închid și să fac o comandă.

Telefonul amuți, lăsând loc grijilor și legănatului tot mai periculos pe care ursul îl aplica periodic obstacolului dintre el și victimă. Bătrânului i se scurgeau speranțele din gând, precum sângele din vine și puterile din trup. Probabil că băiatul său a vrut să-l încurajeze printr-o salvare fictivă, dar nimic nu putea schimba situația. Jivina o să câștige, în cele din urmă, iar ea știa asta, la fel cum începea să creadă și el. Păcat că-i rămăsese cuțitul într-una din plase, altfel ar fi murit în luptă, încercând să-i găurească măcar o dată blana. Dar așa nu avea nicio șansă, se punea doar problema timpului cât va rezista până la cădere sau doborâre. Luna se ițise pe cer, luminând ursul care lingea picăturile de sânge de pe iarbă, ca pe un aperitiv. Timpul se scurgea din ce în ce mai dureros și mai lung, iar badea simțea că răstignirea lui se apropie de sfârșit. Numai că n-avea cum să-și închipuie care va fi cu adevărat acesta.

Imagini pentru imagini cu ursi în noaptea

De undeva, sau parcă de peste tot, se auzi un șuierat prelungit ca de sirenă. Apoi încă unul și încă unul. Ursul își ridică nările în aer, încercând să înțeleagă despre ce-i vorba. Bătrânul credea că are halucinații, înainte de leșin. Chiar și când la capătul luminișului își făcu apariția un ochi mare și strălucitor, el crezu că-i lumina pe care o vede omul înainte de moarte. Însă pământul începu să trepideze, determinând jivina s-o ia la sănătoasa, iar badea își dădu seama că totul e aievea, chiar dacă părea de neimaginat. Un tren, care-și construia singur traversa de cale ferată, pătrundea în pădure exact pe albia secată a Râului Mort. Și nu era o trecere întâmplătoare, din moment ce gigantul din fier se opri la câțiva metri de el. Cu puținele puteri pe care și le mai putea mobiliza, badea Nicolae se lăsă să alunece spre sol, apoi păși cu pași grei spre cea mai apropiată ușă de vagon. Un braț necunoscut i se întinse și îl ajută să urce într-o atmosferă plăcută, unde își permise luxul să leșine. Se simțea pe mâini bune.

Urechile naturii

Micuța Lili descoperă lumea, iar părinții ei o redescoperă alături de ea. Totul pare nou în jurul ei și trebuie explorat, cunoscut, mirosit, pipăit, gustat… Întrebările vin ca o avalanță pentru mami și tati, care au nevoie de multă inspirație pentru a o mulțumi cu răspunsuri cât mai lămuritoare. Se spune că la cinci ani, copiii sunt cei mai receptivi și curioși la tot ce-i înconjoară.

Alimentația e un subiect vast, cu care intră în contact din primele zile de viață, un domeniu în continuă schimbare chiar și pentru adulți. Lili, ca orice copil preșcolar, dorește să-și urmeze părinții peste tot și în toate, să îi imite în comportament și să mănânce aceleași feluri, în același mod. Așa s-a întâmplat și atunci când tati a vrut să-și surprindă familia cu două feluri de mâncare chinezească la pachet, de la Wu Xing. Îi plăcea mâncarea picantă și auzise numai cuvinte de apreciere de la cei care au gustat-o. Era ocazia perfectă de a-și încerca îndemâna în mânuirea bețelor. De la acest eveniment nu putea să lipsească micuța Lili, mirată și curioasă de ce se găsea în cele două cutii.

– Tati, dar astea ce sunt? Parcă ar fi furnici…

Furnici în copac (iute)

 

– Ai ghicit! Chiar așa li se spune: Furnici în copac, dar nu sunt furnici de-adevăratelea, ci mici bucățele de carne tocată, amestecate cu spaghete de soia. Nu-s prea picante pentru tine?

– Sunt foarte bune, dar cam ustură la limbă… Iar astea de dincoace cum se cheamă?

– Le zice Urechi de lemn

– Vai da’ ce urechi gustoase! Ce lemn e ăsta?

Urechi de lemn în sos chinezesc

 

– De fapt sunt ciuperci foarte delicioase, mai ales pentru copiii care vor să crească mari și sănătoși.

Apoi se adresă soției, care încă nu gustase din bunătăți:

– Sunt recomandate și adulților, deoarece reduce nivelul de colesterol și are proprietăți anticoagulante. Ia încearcă, draga mea, să vezi ce textură elastică au, doar sunt de la #wuxingstie.

A fost, într-adevăr o experiență plăcută pentru toți trei, pe care au repetat-o de câte ori au avut prilejul. Lili a devenit mare fan al ”Urechilor de lemn”, care i-au stimulat imaginația, mai ales când au ieșit la pădure, să culeagă ciuperci și au văzut un arbore invadat de ciuperci.

logo wu xing (2)

– Tati, uite un copac cu multe urechi de lemn! Să nu le culegem, ca să nu rămână surd.

Au râs ambii părinți și s-au limitat doar la „urechile” găsite la sol. Cine știe, poate Lili are dreptate, iar ciupercile pot fi mai mult decât un ingredient sănătos pentru o masă benefică, e natură vie într-un castron sau cutie. WuXing știe!, nu degeaba mâncarea chinezească e apreciată în toată lumea.

Acest articol participă la #Superblog 2016

Nea Tudoran

Nu știu cum se făcea, dar aproape de fiecare dată când am cunoscut un viitor prieten, prima impresie pe care mi-a făcut-o era dezastruoasă. Probabil că și el avea aceeași părere despre mine. Tocmai mă despărțisem de badea Gheorge, cu care am închegat o relație frumoasă, dar tot cu năbădăi începută, când am dat de un alt bătrân, la fel de arțăgos la prima vedere. M-am oprit cu Trabantul în fața noului bloc de garsoniere și căutam locul cel mai potrivit pentru parcare, lăsând motorul să meargă. Deodată aud o voce ambalată la maxim:

– Măi, boule, oprește tractorul ăla, că aici stau oameni cu copii!

Mă uit în sus să văd de unde venea complimentul și indicația. Atunci am observat capul unui bătrân uscățiv și cu părul nins, ițit pe de la o fereastră situată la etajul doi, din scara din mijloc. „O, ce atitudine! Slavă Domnului că nu stă pe scara mea!”, mi-am zis eu și m-am grăbit să trag mașina aproape de intrare, ca să mă conformez cât mai repede cererii atât de politicos făcute. Cu toate acestea, tot n-am scăpat de încă o muștruluială:

– Ce Mama Dracului vă mutați toți derbedeii în blocul ăsta? Ai grijă, mă, că am să fiu cu ochii pe tine!

N-am zis nimic, că eram nou sosit și nu știam cu cine mă pun. Dar zilele trec, vecinii se întâlnesc, încep a se saluta și a se cunoaște. Pe bătrânul scorțos îl chema nea Tudoran, și nu era chiar așa de rău pe cât voia s-o arate. Probabil că-l prinsesem într-un moment neprielnic, după câteva pahare de tărie și o ceartă cu nevasta. Așa mi-a zis și el când ne-am întâlnit la o cantină-restaurant din apropiere. Auzisem că acolo se servește mâncare bună și la un preț convenabil, iar eu voiam să mai schimb atmosfera bucătăriei strâmte și singuratice. El m-a văzut și mi-a făcut semn să merg la masa lui.

– Da’ ce faci matale aici, nea Tudoran? Te-ai sfădit cu femeia și nu ți-o mai făcut mâncare?, am glumit eu în timp ce-mi aranjam scaunul.

– Ba face, Țăcănita, mâncare, dar s-o mănânce ea!, răspunse bătrânul cu ciudă.

– Nu-i bună sau ce?

– Ba-i bună, da’ nu mănânc d-alea. Că-i vegetariană și nu pune o bucățică de carne. Apăi io am lucrat la mină aproape douăzăci de ani, după aia ca pădurar, alți zăce. Nu pot să trăiesc cu iarbă și nici fără pălincă. Știi vorba aia: „Nu beu bere, nu beu vin, / Doar cu pălincă mă țin”.

Și începu nea Tudoran să râdă ca un copil. Un râs sănătos și molipsitor, la care nu puteai să rămâi doar spectator.

– Ia uite ce-mi mai place, îmi dezveli el o coșarcă pe care o avea sub masă.

Era plină cu pitoi mari și frumoase, numai bune pentru o tocăniță de ciuperci cu smântână.

– Astăzi le-am cules, așa cum îmi stă în obicei vara.

– Și de ce nu le-ai dat nevestei să le pregătească?

– Că nu vrea! Ea zice că nu gătește ciuperci, că nu le cunoaște. Da’ io le cunosc cu ochii închiși, doar am umblat mult pân pădure. Măi… și ce păduri aveam! Da’ le-o furat nenorociții ăștia de la conducere, iar acolo unde am lucrat io nu-s amu decât cioturi.

– Și-apoi ce faci cu ele?, îl întreb eu curios.

– Văd că ai o plasă goală. Ia dă-o-ncoace, să vedem câte încap.

Nu l-am refuzat, că-mi plăceau mult ciupercile și nu era o filosofie prepararea lor. În schimb, m-am oferit să achit eu ce vom consuma la masă. Câte o porție de cartofi pai, cu cârnați trandafir și, neapărat, câte o sută de grame de pălincă. Mi-a spus bătrânul că au din aia bună, dar nu dă oricui, neavând acte pe ea.

– Eu vin de mult aici, îmi povestea nea Tudoran între două îmbucături și după câte o înghițitură de tărie.

– Și nu se supără nevasta?

– Țăcănita aia-i seineancă, ca și tine! Am crezut că aveți gospodine bune p-acolo, și chiar așa a fost la început. Apoi s-o sucit și-o zâs că ea nu mai mâncă niciun fel de carne. Odată am găsit la măcelărie niște fudulii frumoase de taur și le-am dus acasă. Ce bune-s alea, făcute în sos de ceapă! Îți vine să crezi că mi le-a aruncat la gunoi? D-aia-i zic eu Țăcănită.

Și iar începe să râdă cu poftă bătrânul. Am zăbovit cu plăcere și după ce am terminat de mâncat, ascultându-i spovedania condimentată și veselindu-ne împreună. Din acea zi, nu trecea o săptămână în care să nu ne întâlnim și să luăm măcar o dată masa împreună. La cantină sau la mine acasă, când pregăteam ciupercile pe care nea Tudoran le aducea. Zece ani a durat relația noastră, până a trebuit să mă mut din Baia Mare. Dar nu mi-am uitat prietenul, ci îl vizitam de câte ori aveam ocazia. Apoi am auzit că a murit, intoxicat de ciupercile pe care și le gătise singur. Lumea vorbea că nu puteau fi otrăvitoare, că omul era expert în cunoașterea lor, dar nu le-a fiert înainte, așa cum se recomandă. Astăzi, îmi amintesc cu dulce nostalgie acele momente de desfătare petrecute alături de nea Tudoran cel hâtru și pus mereu pe cârcoteală.