Fructul interzis (19)

Coloana prezidențială înainta încet spre ieșirea din comuna Tăuții Măgherăuș, salutată cu flori în mână de oamenii adunați pe ambele părți ale șoselei. În față se arăta dealul Dura, pe care deja motocicliștii din avangardă ajunseseră, urmați de patru mașini ale Miliției, în mijlocul cărora strălucea în soare limuzina cu președintele Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, partenera de viață și de conducere a țării. Când primii oameni din stat au ajuns pe vârful dealului, privirile li s-au oprit câteva secunde pe partea stângă, contemplând Institutul de Cercetări Pomicole al județului Maramureș, din poarta căruia îi salutau cu zâmbete largi, directorul și echipa de specialiști în domeniu. Perechea de înalți demnitari nu a catadicsit să le răspundă prin vreun semn, deși clădirea impozantă din spatele porții cu grilaj de fier merita mai multă atenție.

Imediat după sediul institutului și implicit la finalul pantei abrupte, șoseaua făcea o curbă spre stânga, după care urma o coborâre lungă și destul de periculoasă pentru cei împătimiți de viteză. Nu era cazul acum, chiar dacă mulțimea de pe margini lipsea până la intrarea în Baia Mare. O bună bucată de drum, pe partea dreaptă, se putea admira o livadă de meri pitici care aveau pe ramuri niște mere impresionante. Atât de mult l-a mirat această priveliște pe președinte, încât a dat dispoziție să se oprească pentru câteva minute. Omul din dreapta șoferului limuzinei a coborât și a distribuit sarcina să fie adus directorul responsabil de producția care l-a uimit pe primul om în stat.

Nu a durat mult și de vehiculul prezidențial s-a apropiat în pași vioi un bărbat bine făcut, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu înfățișare îngrijită și un chip emanând serviabilitate. Ajuns în dreptul geamului din spate, acesta s-a deschis lin, permițând să se vadă chipul preocupat al tovarășului secretar general de partid.

– Văd că aveți o producție frumoasă de mere, în ciuda secetei din vară și apoi a ploilor prea mari. Dumneata te ocupi de această stațiune?

– Să trăiți cu sănătate, tovarășe președinte și tovarășa academician! a răspuns omul fără să respire. Eu sunt inginerul Damian Gheorghe și pot să raportez că am avut întotdeauna producții frumoase. Datorită grijii partidului și a oamenilor de valoare pe care îi avem în echipă.

– Bine, bine… Aș vrea să vizităm puțin pomii, pentru a mă convinge că și gustul acestor fructe e pe măsura aspectului.

După câteva secunde de tăcere, inginerul s-a scuzat cu amărăciune în glas:

– Mă tem că solul e prea moale și v-ați putea împotmoli prin pământul denivelat pe anumite porțiuni. Dar noi suntem echipați corespunzător și ne-ar face plăcere să vă aducem un coș cu mere clasa întâi, doar în câteva minute.

Președintele s-a consultat în șoaptă cu partenera sa, după care a încuviințat.

– Să fie culese de pe merii din fața noastră și să nu dureze mult, că ne grăbim, a ținut să mai precizeze cel mai aclamat dintre români.

– Se rezolvă imediat, tovarășe președinte.

Mobilizarea s-a făcut instantaneu, după cum au constatat toți cei din coloană, doi culegători în frunte cu inginerul Damian fiind văzuți cum taie codițele merelor și le așează cu grijă într-un coș frumos și demn de a purta asemenea poame. În zece minute, același coș încărcat de fructe era înmânat solicitantului nerăbdător să le examineze. Damian arăta tare mândru de cadoul oferit și aștepta cuvintele de apreciere, care întârziau să se audă. Era nevoie și de o degustare, iar pentru asta a fost de folos un cuțit oferit tot de individul din față, posibil una dintre gărzile de corp. Întâiul om al țării a tăiat o bucățică dintr-un măr și l-a mestecat pe îndelete, invitând-o și pe tovarășa sa de viață să guste. Refuzul ei nu l-a influențat și a continuat să savureze fructul până la capăt, uitând de graba despre care pomenise. Satisfăcut de experiența trăită, chipul marelui om s-a arătat pe deplin inginerului, mai destins și binevoitor.

– Tovarășe inginer, merele sunt mai bune decât mă așteptam, dar caracterul dumitale lasă de dorit, i-a spus el cu un surâs în colțul buzelor.

– Dar nu înțeleg unde am greșit…, încercă omul să se dumirească.

– Credeai că mă păcălești cu niște mere legate cu ață de pomii fără fructe? Se vede și după cum le-ați extras de pe ramuri, cu toate codițele tăiate foarte scurt, să nu se vadă ața cu care au fost agățate. Pe deasupra, nu ai pic de noroi pe încălțăminte, așa cum m-ai avertizat că voi păți eu.

Inginerul a înghețat ca înaintea unei condamnări aspre, încercând zadarnic să-și ceară iertare. Cuvintele nu-i ieșeau pe gură decât prin frânturi disparate, care se cereau alipite, ca un puzzle.

– Eu… știți… vremea rea… am vrut…

– Nu te mai chinui să-mi explici, pentru că nu ești primul care se laudă cu o recoltă inexistentă. Crezi că eu n-am antenele mele? Doar felul în care ai vrut să mă păcălești mi se pare mai ingenios. V-a trebuit multă răbdare să atârnați atâtea mere mari pe pomii ăștia pricăjiți. Ia spune-mi acum de unde le aveți, că nu am mai văzut așa minuni în viața mea. Sper că sunt de-ale noastre, nu din import.

Damian se agăță de această mică posibilitate în a-și mai salva din onoare și răspunse cu însuflețire:

– De la noi din județ sunt, tovarășe președinte. Mai precis din Seini, un orășel din apropiere, pe care sunt sigur că l-ați vizitat.

– Mda… parcă îmi amintesc că au și acolo livezi de meri, însă nu am avut ocazia să văd acest soi. De ce nu mi s-a adus la cunoștință?

– Pentru că…, pentru că e vorba de un singur pom, crescut în grădina unui biet țăran, fără să știe nici el cum s-a întâmplat.

Inginerul se aștepta la o reacție agresivă, însă chipul marelui conducător continua să fie destins și suspect de amiabil.

– Foarte interesant, a dedus acesta. Un simplu țăran are un măr mai performant decât oricare stațiune de cercetări din țară. Nu-i așa că te pune pe gânduri?

– Într-adevăr, se grăbi Damian să-i întărească afirmația. Vă promit că o să facem cercetări și vom produce pe scară largă acest soi performant.

Din limuzină se auzi vocea doamnei Academician Doctor Inginer:

– Hai, măi Nicule, că ne apucă seara pe drumuri de țară.

Președintele o liniști cu vorbe blânde și o mângâiere pe mână, după care se adresă pentru ultima dată interlocutorului din afara limuzinei:

– Uite cum vreau să rămână treaba dintre noi: o să trec cu vederea înșelătoria voastră de mare artă, în schimb nu vei spune nimănui, dar absolut nimănui, că am aflat de ea. E bine ca oamenii să creadă în belșugul care mi-e expus și să dea vina pe cei care depun efortul să mă ”păcălească”. Nu uita că am urechi peste tot, iar dacă-ți încalci cuvântul, voi afla imediat. Cât despre merele astea, mai vorbim noi.

– Să trăiți și vă promit că voi fi mut în această privință!, se înfierbântă Damian. Mulțumim frumos pentru vizită, tovarășe președinte!

Chipul marelui conducător s-a retras de la geam și convoiul a reînceput să ruleze către municipiul județului Maramureș, în timp ce inginerul stațiunii de cercetări răsufla ușurat. Deși niște presimțiri sumbre îl încercau, se străduia să le alunge din gând și să spere la mai bine.

Această întâmplare este cunoscută de foarte mulți români, însă extrem de puțini știau că vestitele mere proveneau din grădina părinților mei.