Copilul mării (10): Doina

Nu se mai știe cine a remarcat la începuturi că prima dragoste nu se uită, dar bănuim că viața i-a fost presărată apoi mereu de regrete. Observația lui ne-a rămas sădită în minte, încorsetând dureros inima fiecăruia după prima iubire ce nu-și poate găsi continuitatea. Pentru că marile adevăruri se spun la suferință, ca un avertisment pentru cei ce vor urma.

Doina a fost mereu o fată cu capul pe umeri și nu a crezut în mituri sau prejudecăți despre iubire. Era convinsă că fiecare om e altfel, și numai de el depinde să-și stăpânească gândurile și sentimentele. Această abordare a vieții chiar a funcționat o perioadă, făcând-o să se creadă invincibilă, mai ales că a trecut prin încercări grele, care au întărit-o. Pierderea lui Paul și modul înfiorător în care s-a produs ea, ar fi putut să o pună la pământ definitiv. Deși a fost prima ei iubire, a rezistat și a mers mai departe cu fruntea sus. S-a căsătorit mai mult din dorința de a avea o familie, dar n-a avut noroc. Deși ținea la soțul ei, iar acesta i-a arătat numeroase dovezi de iubire, căsnicia s-a destrămat după doi ani. Motivul era unul singur, dar decisiv: ea nu putea să rămână însărcinată, în timp ce el dorea neapărat să aibă copii.

Ginecologii care au consultat-o au avut același verdict: la uterul pe care-l avea, doar printr-o minune ar putea să aducă pe lume un urmaș. Dar de ce nu ar adopta? Nici cu această soluție nu a fost de acord partenerul ei, explicându-i de fiecare dată când venea cu această propunere că natura a înzestrat-o pe femeie cu cel mai mare dar, un „aparat” extraordinar pe care omul nu-l va putea copia niciodată, acela prin care poate da naștere unor ființe asemănătoare părinților lui, sânge din sângele lor. Prin asta, femeia e mai presus decât orice realizare bărbătească, dar numai dacă-și valorifică atu-ul. Iar el își dorea neapărat o femeie completă, fără „defecțiunea” cea mai gravă. Ce putea să-i spună ea? Convingerile importante nu le poți schimba prin discuții în contradictoriu, mai ales când ele sunt bine înrădăcinate.

A rezistat și acestei despărțiri, chiar dacă n-avea un umăr pe care să plângă sau un suflet care s-o îmbărbăteze. Nici nu-i stătea în caracter. Poate de aceea o vizita foarte rar și pe Veronica, mama lui Paul. Voia să uite trecutul, dar în apropierea ei nu era posibil. Doar munca era soluția și se apleca asupra ei scriind numeroase articole, pe care le trimitea apoi mai multor publicații tipărite sau virtuale, sub diferite pseudonime. Până în urmă cu câteva săptămâni, când psihicul ei viguros a fost dat parcă peste cap.

Totul a început cu visele despre Paul, imagini compuse din amintiri sau plăsmuiri ale minții răzvrătite. Nu le-a dat importanță de la început, dar a îngrijorat-o apariția lor din fiecare noapte, tot mai consistente și mai apropiate de coșmar. Uneori revedea chipul din trecut al iubitului, cu ochii lui azurii și tenul fin al pielii. Apoi, figura i se transforma în moduri din cele mai înfricoșătoare, iar vocea blândă îi devenea un urlet de jivină rănită. Atunci se trezea brusc, speriată și udă de transpirație, nemaiîndrăznind să adoarmă până dimineață. Își spunea că o fi de la alimentație, organismul afectat încearcă să-i transmită ceva, drept pentru care încerca să mănânce altceva. Doar că era tot mai rău.

Imagine similară

Ultimul vis a convins-o, însă, că nu e nimic în neregulă cu ea. De data aceasta, totul a fost atât de clar de parcă era aievea, iar vocea lui Paul era asemănătoare cu cea pe care o ținea ea minte, mesajul fiind foarte clar. S-a sculat hotărâtă din pat, știind precis ce are de făcut. Telefonul pe care l-a primit înainte de a ieși din casă, i-a confirmat decizia. Era prietenul ei de departe, Ghiță:

– Doiniță, vino repede. Paul e în pericol.

Atât. Doina mai avea nevoie de cineva, iar acesta era comisarul Bud, omul care a ajutat-o în momentele cele mai dificile și care i-a promis că-i va fi alături dacă va mai avea nevoie. Polițistul era acasă, însă se vedea pe el că nu-i în toanele cele mai bune.

– Spune-mi și tu, în ce țară trăim? Trei decenii am fost mereu pe baricade, adesea mi-am riscat viața pe teren, iar acum sunt obligat să pup în cur un venetic venit cu proptele politice. Ei bine, am și eu mândria mea și o să profit de legea pensionării. Decât să put a rahatul unor parveniți, mai bine miros a gunoi de grădină, măcar e cinstit și cu folos. Pământul mă așteaptă și, slavă Domnului, putere de muncă mai am în brațele astea.

Așa a răbufnit gazda, în timp ce-și aprindea încă o țigară și își vântura mâinile lungi. Femeia îl lăsă să se descarce, aprobându-i concluziile, și doar la întrebarea acestuia îi dezvălui motivul vizitei. Când a auzit noutățile, fața lui mohorâtă s-a luminat deodată:

– Ai picat la țanc! De mâine îmi iau concediul pe care-l mai am și sunt al tău. Să nu ai nicio grijă, că încă nu mi-au ruginit oasele și nici arma. Mergem la mare, dară!

Advertisements

Lică și caruselul

Zilele trecute, am fost martor la bucuria neîngrădită a copiilor care au luat cu asalt jocurile și instrumentele de distracție aduse cu prilejul sărbătorii orașului. De la trenuleț și Casa Groazei, până la carusel, sărituri de pe trambulină cu coarda elastică, până la plutirea în bule de plastic sau plimbările și tamponările cu mașinuțe electrice. Peste tot auzeai chiote de entuziasm, de exaltare amestecată cu teamă sau surprindere. Dar totul era supravegheat de organizatori și părinții grijulii, care nu-i scăpau din ochi. La finalul zilei, acești copii rămâneau cu o experiență minunată, chipurile lor exultând după trăirile nemaipomenite prin care au trecut.

Aceste imagini m-au făcut să-mi amintesc emoțiile prin care treceam și noi, copiii de altă dată, cu astfel de ocazii. Pe atunci, Seiniul era o comună, fără vreo sărbătoare anuală, dar tot treceau pe la noi căruțe sau mașini cu remorci, care poposeau timp de o zi-două pentru a-și expune dotările și mărfurile excentrice. Firește că nici nu se compară cu minunile contemporane, dar pe atunci ne lăsau cu gura căscată lucruri pe care astăzi le considerăm depășite sau banale. Cum ar fi jucăriile de tot felul, viu colorate, fluierele stridente și meșteșugit lucrate, acadele mari și mici sau pocnitori de te asurzeau pentru câteva clipe. Cele din urmă aveau mare trecere, pentru că speriam babele mai puțin îngăduitoare cu ghidușiile noastre. Și erau doar cinzeci de bani bucata.

Caruselul sau linghișpirul e printre puținele instalații care n-au suferit multe modificări. Pe atunci, și până nu demult, era centrul distracției pentru tineri, dar și pentru copiii mai curajoși. Lică făcea parte din prima categorie și tare-i mai plăcea să se învârtă, după cât îl ținea buzunarul, că era un leu fiecare tură. Într-una din zile, parcă era mai neastâmpărat ca niciodată, răsucindu-se cu scaunul ce plutea și încercând mereu să se agațe de scaunele fetelor din jurul lui, pentru a le speria. Iar când reușea, le învârtea și apoi le împingea cu putere, în ciuda țipetelor lor disperate.

Dar ce să vezi? După atâtea trepidații și mișcări bruște, tocmai lanțurile care susțineau scaunul lui Lică au cedat, zburând departe, în virtutea inerției. Rumoare și buluceală în rândul celor prezenți: spectatori, organizatori și oameni de ordine. Imediat a fost oprit linghișpirul și s-a pornit în căutarea victimei, care aterizase dincolo de zidul unei grădini din apropiere. Acolo nu au găsit decât scaunul, pe o tufă mare de coacăze, doar la câțiva centimetri de aleea betonată. Poliția a aflat imediat despre cine-i vorba și a descins la domiciliul lui, fără să dea de el.

L-au găsit a doua zi, patronii caruselului, viu și nevătămat. S-au bucurat și i-au dat 200 de lei, numai să nu depună plângere. Tare bucuros era Lică de norocul ce l-a lovit, mai ales că avea cu ce să se învârtă toată seara următoare. Poate-l lovea iar norocul să se mai rupă lanțurile și să mai câștige niște bani, gândea el. Doar că nu i-a mai mers, nefiind lăsat să se mai urce pe linghișpir. Chiar și lumea se temea să ia loc în apropierea lui. Nicio grijă, însă, că oricum a găsit el alte modalități să cheltuiască toată suma, în aceeași seară. Doar n-o să ducă și acasă vreun leu!

Loghin

Fiecare generație de copii are Baubaul ei, menit să-i sperie și chiar să-i pedepsească pe cei mici, dacă fac vreo trăsnaie. Personajul imaginar vine în ajutorul părinților care vor să-și țină neastâmpărații în frâu, pe cei ce n-au frică de vergea sau de Dumnezeu, dar se tem de ființele fantastice și îngrozitoare care sălășluiesc în întuneric sau în locuri mai puțin umblate.

În localitatea copilăriei mele, s-au găsit mai multe astfel de sperietori, născocite de cei mari. Pe lângă Nenea Șoarec, despre care ne spuneau părinții noștri că ne mușcă dacă intrăm în cămară și umblăm la borcanul cu smântână, mai erau și alții, în funcție de locul în care ne-am fi aventurat. Dar cel mai înfricoșător baubau, și valabil pe toate ulițele comunei, era Loghin.

Loghin era un om sărman, fără vârstă, cu haine ponosite și mereu închise la culoare, cu ochii negri și un chip brăzdat de riduri dese, un mers târșâit și o voce șoptită, rareori auzită. Ce-l făcea mai înspăimântător, chiar și pentru oamenii mari, era meseria lui: spălător de morți.

Toate familiile din împrejurimi îl chemau mai întâi pe el, atunci când aveau un deces în familie. Locuia într-o cămăruță întunecată, fără curent sau alte facilități, de unde venea imediat când era solicitat. Noi, cei mici, ne ascundeam pe unde apucam, dar îl pândeam, totuși, curioși. Omul intra în casă mormăind un salut și luându-și basca de pe cap. Știa deja cine-i mortul, iar treaba lui nu necesita amânare. Întotdeauna era la fel: un pahar mare de pălincă înainte și unul după. Între ele, i se punea la dispoziție un lighean, un săpun și o cârpă, cu care mergea singur în camera mortului pentru a îndeplini ritualul. Când era cazul, primea și un aparat de bărbierit. Dura cam o jumătate de oră, iar plata era mereu acceași: o sută de lei. Unii, mai avuți și mai miloși, îi dăruiau în plus niște haine de-ale răposatului și o plasă cu mâncare.

La plecare, mormăia iar ceva și ieșea discret din casa îndoliată. Copiii care reușeau să urmărească scena, aveau un subiect grozav și înfricoșător de povestit a doua zi pe ulițe. Nimeni nu-l cunoștea îndeaproape și nici rude n-avea Loghin, de parcă ar fi picat din cer. Mulți îl asemuiau cu moartea și își făceau cruce după ce treceau de el. Pentru noi era însă Baubaul cel mai de temut, și atunci când părinții ne speriau că o să vină după noi, stăteam cuminți la locurile noastre, ca nu cumva să ajungem pe mâinile lui, cum au pățit-o atâția cunoscuți.

Loghin a trăit multă vreme și a spălat mulți morți. Nimeni nu știe ce făcea cu banii, că nu se vedea să cheltuie și nici mare băutor nu era. Deși nu ne venea să credem, în cele din urmă a murit și el, dar nu se știe dacă s-a găsit cineva să-l spele. Cert este că mulți l-au regretat, întrebându-se cum vor proceda de acum înainte.

Astăzi, fiecare are sau găsește câte un ”loghin” de ocazie, din familie, prieteni, vecini sau cunoscuți. Și acum se spală și se bărbieresc la fel cei care mor acasă, dar trebuie să rămână secretă identitatea celui care o face. Firește că nimeni nu vrea să recunoască o astfel de lucrare, chiar dacă e mai sărac și acceptă o plată generoasă pentru ea. Sunt oameni căsătoriți, cu copii, cu vecini și neamuri care i-ar face de rușine, iar ei nu vor să ajungă spaima copiilor și oroarea maturilor, precum Loghin.

Femeile voluptoase nasc copii mai inteligenți

Femeile voluptoase nasc copii mai inteligenți, iar rezervele de grăsime de pe coapsele și fesele acestora sunt necesare pentru dezvoltarea creierului bebelușilor lor, susțin cercetătorii americani, potrivit dailymail.co.uk.

femeie

Oamenii de știință au descoperit că țesutul adipos contribuie în mod direct la dezvoltarea cerebrală în perioada de alăptare, iar posteriorul femeii reprezintă o rezervă de nutrienți vitali, potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Pittsburgh. Aceștia au adăugat că femeile cu depozite mari de grăsime în zonele coapselor și a feselor dau naștere unor copii mai inteligenți.

Mai mult, în condițiile în care corpul femeilor a evoluat astfel încât să poată depozita grăsimi, savanții cred că acest lucru poate explica de ce unele femei reușesc foarte greu să scape de depozitele adipoase de pe picioare și fese. „Grăsimea din aceste zone este un depozit pentru dezvoltarea ulterioară a creierului copilului”, a declarat Will Lassek, specialist în sănătate publică la universitatea amintită.

Descoperirile sunt publicate în cartea lui Lassek, „Why women need fat” („De ce au nevoie femeile de grăsime”, n.r.) și explică în amănunt diferențele fundamentale dintre silueta masculină și cea feminină, potrivit cercetătorului.

În trecut s-a dovedit că bărbații slăbesc mai repede decât femeile, diferențele fizice și psihologice contribuind la discrepanțe uriașe între cele două sexe. „Hormonul masculin testosteron și cel feminin, estrogen, controlează distribuția depozitelor de grăsimi la puberitate și apoi de-a lungul întregii vieți”, a declarat doctorul Philip McTernan, profesor specializat în diabet și metabolism la Universitatea Warwick.

„Femeile tind să aibă o siluetă în formă de pară, cu grăsimea depunându-se în regiunea coapselor, în timp ce în cazul bărbaților grăsimea este depozitată mai degrabă central, în regiunea abdomenului, de unde greutatea poate fi dată jos mai ușor. Mai mult, estrogenul încurajează depozitarea de grăsimi, în timp ce bărbații au mai multă masă musculară, deci un metabolism mai bun, care arde calorii mai repede”, a mai spus expertul.

De asemenea, organismul femeilor conține mai multe grăsimi, circa 20-30%, comparativ cu 9-18% în cazul bărbaților. Totodată, organismul va încerca să păstreze acest raport, conform cercetătorilor.

Sursa: Mediafax