Autobuzul (7)

Coșarul își terminase treaba, dar stătea încă în fața ușii, privindu-l pe Grigor cum își îndesa tutunul în cavitatea încăpătoare a pipei. Acesta îl cercetă, în cele din urmă, cu o mină întrebătoare pe omul între două vârste, pirpiriu și murdar pe față de funingine. Mai mult ca sigur de la mâinile negre, cu dosul cărora își ștergea din când în când nasul ce-i curgea din abundență. Era rece afară, iar omul nu se îmbrăcase în consecință, probabil pentru a se mișca mai ușor și a se strecura fără probleme prin locurile strâmte, cunoscute de el din anii anteriori.

– Cu cât ți-s dator?, întrebă gazda, în timp ce se căuta prin buzunarul de la piept.

– Aaa, nu! Nu trebuie să dați nimic, că-s plătit de primărie, zise omul cu puțintică jenă în voce. Dar unii oamenii, din cei mai omenoși, mă mai servesc cu câte un pahar de țuiculiță, un vinișor, o cafeluță… ca să zic așa.

Bătrânul Grigor zâmbi discret, încât hornarul cu greu ar fi putut observa prin barba albă și mustața bogată. Se ridică cu ușurință de pe scaunul solid ca el și căută cu atenție un pahar potrivit personajului căruia îi era destinat. Din același dulap cu vitrină, scoase o sticlă de litru și umplu paharul cu o licoare ce-i înconjura marginile cu mărgele mari și persistente. Apoi adăugă un alt pahar, în care-și turnă și el, cam o jumătate de măsură. În tot acest timp, pipa îi juca ușor în colțul gurii, iar fumuri-fumuri îi acopereau fața, precum un văl subțire și misterios. Operațiunea nu dură mult, iar coșarul se lumină la față când fu invitat să ia loc și să ridice paharul.

– Numele meu e Sclipici… și mă ocup de hornuri de când mă știu, ca să zic așa, zise el după ce sorbi jumătate din porție și se șterse la gură, tot cu dosul mâinii. Strașnică pălincă!, completă imediat, cercetând îndeaproape cinzeaca rămasă în pahar. Se vede că a dumitale n-a fost curățat de mult, dar acum nu trebuie să aveți grijă, puteți face foc de tabără în sobă. E curat ca lacrima, ca să zic așa. Da’ eu mă pricep și la alte lucruri: curăț și vopsesc orice, până sclipește de curățenie și frumusețe. Bunăoară…,să nu mi-o luați în nume de rău, aș putea să vă fac ca nou autobuzul din fundul grădinii. Pe bani puțini și înainte să vină iarna.

Grigor gustă și el din pahar, mai stârni câteva fumuri și zăbovi cu privirea pe vorbărețul din fața lui.

– De ce?, se auzi întrebarea care-l stârni și mai tare pe Sclipici.

– Păi se poate să-l lăsați așa ruginit și plin de găuri? După toate binefacerile pe care le-a adus oamenilor și localității? Toată lumea vrea să-și amintească de vremurile bune, în care Dani-Coaforul și nevasta lui au schimbat destinele multor locuitori și ne-au dat speranțe în viitor. Păi cine eram noi, înainte de a poposi el cu autobuzul în acest colț îndepărtat de lume? NIMENI! Cine s-ar fi gândit că mergând la Coafor, te poți schimba total? MIMENI! De aceea, primele lucrări au fost gratuite, iar femeile au fost cele care s-au arătat curioase. În autobuz erau întâmpinate cu zâmbete atrăgătoare, aparatură și scule lucioase, cum nu le-a mai fost dat să vadă. După două ore de curățare și cosmetizare, din autovehicul ieșeau cu totul altfel de oameni, și nu mă refer doar la aspectul fizic. Pielea doamnelor le era de mătase, părul le înnobila, ochii le sclipeau ca niște faruri, iar vorbele lor aveau o convingere nemaiauzită, ca să zic așa.

Coșarul simți nevoia să golească paharul, pe care-l așeză înapoi cu regret. Badea Grigor îi sesiză pofta neîmplinită și îi mai turnă un deget de tărie. Ochii omului sclipiră de plăcere și limba i se dezlegă din nou.

– Bunăoară, Catinca lu’ Oșanu!, continuă el cu vigoare. Doar după o ședință la coafura lui Dani, nu a mai acceptat să fie bătută de bărbat. I-a spus clar că, dacă mai dă o dată în ea, ori îl lasă singur, ori îl otrăvește și merge la pușcărie cu sufletul împăcat. La fel și văduva Rozalia: și-a avertizat băiatul să-și caute de lucru și să se mute la casa lui, că ea s-a săturat să mai țină un trântor cu diplomă din salariul ei. Tincuța lui Popicu, de la croitorie, și-a înfruntat patronul și a organizat o grevă până le-au mărit salariile și le-a plătit orele suplimentare. Nu știu ce le făcea Dani sau ce proprietăți aveau aparatele în care-și băgau capul, dar toți clienții se deșteptau parcă și deveneau mai combativi, nu mai acceptau să fie călcați în picioare. Și nu era vorba doar de femei, pentru că au început și bărbații să apeleze la aceste servicii minune. Mare parte din locuitori s-au schimbat în bine, printre care și primarul, unii consilieri și alți oameni de vază. A fost eliminat șomajul și au încetat furturile, copiii nu mai lipseau de la școală, iar crâșmele nu prea mai aveau clienți, ca să zic așa.

Sclipici socoti că-i cazul să-și golească a doua oară paharul, în timp ce badea Grigor făcea același lucru. Chiar și pipa dădea semne de epuizare, semn că discuția trebuia să ajungă la final.

– În caz că nu ai auzit, poate te întrebi de ce s-a stricat toată treaba, ținu să-l lămurească hornarul. În timpul oricărui progres, există oameni care acționează ca o frână. Indivizi care nu vor să schimbe nimic și acționează în consecință. Că or fi fost niște bărbați nemulțumiți de emanciparea femeilor, vreun patron nervos pentru revendicările salariaților sau niște frustrați ce tânjeau după viața comodă și fără probleme, nu se știe. Sigur e că, într-o noapte nefericită, persoane necunoscute au atacat autobuzul și i-au împușcat pe cei doi coafori magici. Se spune că organele de poliție nici nu au fost interesate să-i găsească pe vinovați, fiind implicate personalități influente, ca să zic așa…

Bătrânul se ridică iar de pe scaun, semn că nu mai era timp de vorbe și, cu atât mai puțin, de încă un rând de băutură. Coșarul pricepu aluzia și se puse, la rândul lui pe picioare, întinzând mâna și zicând:

– Mi-a părut bine, bade Grigor. Și nu uita: dacă vrei să faci din autobuz o bijuterie, ca să zic așa, cheamă-mă.

După o strângere de mână puternică, omul ieși pe ușă, având pe chip o veselie de înțeles.