Aceeași toamnă

Toamna vine mereu împovărată,
Purtând pe umeri coșărci cu gutui,
De pe cap îi curg ciorchine de struguri,
În poale poartă nuci zornăitoare,
În mâini duce bostani dolofani,
Iar în spate îi atârnă un coș încărcat cu mere.
Mersul îi e greu și obositor,
Transpiră abundent sub formă de ploaie,
Tună când își pierde echilibrul
Și o trec fiori de rouă pășind prin iarbă.
E nerăbdătoare să-și deșerte darurile,
Pentru a reveni la silueta de invidiat,
Ușoară și zglobie ca o fată mare,
Prea zglobie și prea ușoară
Pentru a se putea împotrivi vântului
Care o va ridica pe sus,
Purtând-o înapoi spre origini,
Înainte ca noi să-i mulțumim pe deplin
Și să-i sărutăm mâna generoasă.
Ca de obicei, vom uita de darurile ei,
Ne vom aminti doar de transpirație
Și de oful exprimat prin bruma albă.

Imagine similară