Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

*

continuare

Dimineață, intrarea Spitalului Județean din Constanța era plină de polițiști, jandarmi și chiar o unitate de intervenție antiteroriste. Vizitatorii erau opriți să intre, bolnavii erau împiedicați să iasă din secții, iar urgențele erau redirecționate spre alte puncte de primire, fără să li se ofere vreo explicație. Ce se întâmplase? Doar cei adunați în biroul directorului știau câte ceva, dar nici ei nu erau pe deplin lămuriți.

Imagine similară

Poliția primise un apel pe la ora opt, în care se cerea întăriri în vederea imobilizării unui individ care pătrunsese cu forța în incinta instituției și se baricadase într-un salon de la parter. La fața locului s-a deplasat un echipaj compus din doi agenți, dar relatările martorilor arătau că e vorba de un act terorist, cu luare de ostatici și amenințări la adresa personalului. Astfel că au început să vină alte mașini cu trupe, iar aripa în care se găsea agresorul a fost blocată de agenți înarmați. Între timp, se constituise o celulă de criză formată din medicii conduși de dr. prof. Antonescu, care ținea locul doamnei dr. Abramovici, aflată în concediu de odihnă. În biroul încăpător se mai aflau jurnalistul Costeniuc, familia polițistului Eugen și portarul care fusese bruscat de individ. Pe ei i-a găsit comisarul Butnaru, însărcinat să conducă acțiunea.

– Să înțeleg că dumneavoastră îmi puteți da mai multe informații, se adresă acesta lui Antonescu. Ce dorește omul ăsta, câți ostatici are și cu ce e înarmat?

– E o poveste lungă, domnule comisar, oftă medicul. În primul rând, nu cred că e vorba de un om.

– Cum adică? Acum sunt mai mulți?!

– Nuuu… nu. Din cele ce mi-a spus angajatul nostru, și îl arătă pe portar, agresorul nu pare ființă umană, ci mai degrabă un mutant înfricoșător, cu o statură masivă și o putere ieșită din comun. Altfel nu ar fi reușit să treacă de pază. Cred că aceste aspecte le poate confirma și asistenta noastră, Maia, care e ostatică, dar păstrează legătura telefonică cu noi. Mai e un pacient… un copil bolnav pe care trebuie să-l trimitem azi la București. Mă tem pentru siguranța lor, într-o astfel de companie.

– Un mutant zici? Cum arată?, se arătă Butnaru interesat.

– Păi… e cam fără piele pe față… din cât am apucat să-l văd, răspunse namila de portar. Și corpul îi e tare ca piatra, că era să-mi rup mâna cu care l-am lovit. Colegul care mi-a sărit în ajutor a ajuns în ghips.

– Nu se poate! El o fi oare? Ia să-mi spui dumneata, domnule Ghiță, dacă e vorba de creatura ce mi-a făcut probleme acu’ vreo zece ani. Presupun că nu degeaba ți-ai băgat iar nasul.

Costeniuc își scărpină nasul încovoiat, apoi barba ascuțită, după care binevoi să zică:

– El o fi, comisare… Dar, din câte am aflat, nu vrea decât să-l elibereze pe băiat. Fără apa mării se stinge încet…

– Extraordinar! Așa e, doctore?, se întorse Butnaru către Antonescu.

– Nu știu cine sau ce e creatura despre care vorbiți, dar băiatul nu are părinți, deci statul, prin instituțiile lui, trebuie să se ocupe de el. E foarte bolnav și numai specialiștii în medicină îi pot pune un diagnostic, iar apoi să-l vindece.

– Înțeleg că prietenul dumitale vrea să-l răpească pe băiat, reveni comisarul la jurnalist.

– Dimpotrivă, vrea să-l elibereze. Iar pentru ca domnul doctor să nu rămână fără cobai, vrea să se ofere în locul copilului. Zice că ar fi chiar mai multe de văzut la el.

– E o propunere convenabilă, domnule doctor?, se interesă Butnaru.

– Desigur n-ar fi deloc rău pentru știință, dar și mai bine ar fi dacă i-am păstra pe amândoi. După cum am arătat, băiatul nu poate trăi singur.

– Interesul meu e să înăbuș cât mai repede și pașnic conflictul. Trebuie, așadar, să negociem cu agresorul până îl imobilizăm. Promite-i că faci cum îți spune, să-i dea drumul băiatulului și să se predea.

– Nu cred că va merge, interveni Ghiță. Mi s-a spus să-l duc pe Marin – așa îl cheamă pe copil – până la malul mării. Și numai după ce mă asigur că e liber, să-l sun pe mobilul asistentei.

– Te pot acuza de complicitate, omule!, se răsti comisarul.

– Poți să faci ce vrei, dar înainte de toate trebuie să rezolvăm problema.

– Nu-s de acord!, se revoltă doctorul Antonescu. De ce nu intrați peste el, doar aveți oameni echipați pentru asta? Nu dăm pasărea din mână, pe cea de pe gard…

– Așa e, doctore? Totul se reduce la o pasăre, la un proverb?, îl înfruntă Costeniuc. Dar nu ne gândim că sunt oameni? Sau nu mai sunt… decât obiecte de studiu?

– Terminați cu polemicile, că decizia o iau eu, interveni din nou comisarul. Vom face cum ni s-a cerut, până punem mâna pe creatură. Vreau s-o văd cu ochii mei, că de mult visez la clipa asta! Dar cine-i fetița asta, Eugen?, se interesă Butnaru.

– Să trăiți, dom’ comisar! E fiica mea. Ea l-a cunoscut prima pe băiatul acela ciudat, cu care s-a împrietenit. Vrea să-și ia adio de la el.

– Bine, bine… Pregătiți o ambulanță și sunați-l pe individ pentru preluare. Hai, că suntem într-un spital, și oamenii așteaptă ca instituția să funcționeze!

Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

Fusese o zi teribil de caldă, iar adierile nopții erau așteptate ca un trofeu menit să răsplătească trupul pentru chinurile prin care trecuse. Ferestrele stăteau parcă înfometate după aer, cu brațele larg deschise și cu urechile ciulite la orice zgomot nocturn. Arareori, câte un lătrat răzleț mai sfârteca liniștea dedicată odihnei, urmat de tropăitul unor pași grăbiți ce se pierdeau de-a lungul străzilor. Această atmosferă benefică o resimțea și Ghiță, în așteptarea somnului revigorant și a odihnei binemeritate. Oare visa deja sau chiar se auzea un zgomot surd dinspre ușă? Cine ar fi putut să-l deranjeze pe el la o oră atât de sacră? Putea fi un animal rătăcit sau un tâlhar care spera zadarnic să aibă ce fura din biata lui garsonieră. Amână pe cât putu să se ridice de pe perna aranjată cu grijă, dar sunetele înfundate nu dădeau semne că vor înceta.

– Cine e?, puse el întrebarea standard, în timp ce aprinse lumina și se apropie de vizor.

Bodogăni ceva, supărat că iar nu era lumină pe hol, după care repetă:

– Cine e la ora asta? Voi nu aveți casă? E trecut de miezul nopții…

O voce înfundată rosti ceva de genul:

– Domnul Costeniuc… scuze… Doina… Baia Mare…

Suficiente cuvinte pentru a-i trezi interesul și a-i fugări somnul. Deschise ușa cu încredere, dar imaginea ce-i fu dat s-o vadă îl înmărmuri, cât era el de tare în spirit. În fața lui se găsea o arătare masivă și înfricoșătoare, oricât ar fi încercat să se ascundă între niște haine deloc potrivite. Fața, pe care încerca să și-o mascheze cu niște mâini la fel de oribile, îi era alcătuită din bucăți sidefii, dintre care scăpărau două puncte albastre, ce te făceau să-ți înghețe sângele în vine. Prin cămașa prea scurtă se vedea că tot corpul avea același înveliș, de robot ce ar trebui să fie mereu lubrifiat, pentru a nu scârțâi la orice mișcare. Dar nu se auzeau decât pașii apăsați, pe care arătarea îi făcu în timp ce intra în locuință.

 

Imagine similară

– Mulțumesc! Poți să închizi ușa.

Acum se auzea mai clar ce spunea namila, doar că Ghiță nu-și revenise din spaimă și uimire. A avut nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca mintea lui să se reseteze și să înceapă a rejudeca logic. Doar nu era într-un film fantastic și nici într-unul de groază, deci apariția aceasta avea o explicație. Nici nu visa, fiindcă simțea cum îl doare mâna de la puterea cu care strângea clanța ușii. Deja avea o firavă bănuială, dar, ținând cont de faptul că oaspetele avea darul vorbirii, cel mai bine era să-l întrebe pe el:

– Nu am reținut, cu cine am onoarea?, bâigui el, fără a urma însă sfatul intrusului.

– Nu ne cunoaștem personal, dar am auzit numai lucruri bune despre dumneavoastră. De la Doina… din Baia Mare. Numele meu este Paul…

– Tu ești Paul?!, exclamă Ghiță, de data asta cu putere.

Acum se grăbi să închidă ușa, după care cercetă mai îndeaproape creatura.

– Extraordinar! Și eu am auzit multe despre tine, dar nici nu-mi închipuiam cum arăți. De fapt, nici nu mai speram că trăiești! Sfinte Sisoe! Ești o adevărată…

– Monstruozitate?

– Legendă! Eeeei… poate că la început inspiri teamă, dar pentru cine te cunoaște… iar eu știu despre cine-i vorba. Adică… sper că ai rămas același om. Cum ai supraviețuit atâția ani în sălbăticie? Dar ia loc la mine, însă nu pe scaunul ăla… nu cred că rezistă. Pe fotoliu… O să mă așez și eu, că mi-s oasele bătrâne. Spune-mi, ce val te aduce în civilizație? Cum m-ai găsit? Ai luat legătura cu Doina?

Ar fi vrut să vadă un surâs pe chipul rigid al oaspetelui, dar probabil că era imposibil. Nici vocea nu-i lăsa să se întrevadă vreo emoție.

– Eu zic că nu am trăit în sălbăticie, ci în liniște. I-am urmărit pe oameni de la distanță, făcând tot posibilul să nu intervin și să nu fiu văzut. Doina mi-a explicat pe vremuri cam pe unde stai, iar adresa am găsit-o ușor, doar ești încă un reporter cunoscut. Cu hainele astea a fost ceva mai greu, dar să știi că le-am plătit. Să lăsăm, însă, amănuntele și să trec la motivul pentru care te deranjez: înclin să cred că prietenul meu a fost răpit și e în mare pericol. E vorba de un copil de circa zece ani.

– Poftim? Acum sunteți doi?

– O, nu! Nu e ce crezi. Băiatul acesta a rămas orfan de mic, de când l-am crescut în mijlocul mării. E isteț și frumos, deci nu seamănă cu mine decât la modul de viață. Nu poate să supraviețuiască decât în apă sărată, care e, pentru el, ca aerul pentru oameni.

– Sfinte Sisoe! Am văzut, zilele trecute, un articol cu poza unui băiat cu părul lung căruia i se căutau părinții. Mi se pare că știu unde e internat. Se spune că-i un caz deosebit și-l vor transfera la București. Precis că despre el e vorba!

– Mi-ai dat o veste foarte bună. Știam eu că mă vei ajuta! Mai dă-mi și adresa, după care plec să-l scot de acolo.

va urma