Haiku de sărbători

Primim oaspete

Cu mireasmă de Crăciun,

Brad deghizat.

Banii (XVIII): Epilog

Mai erau câteva zile până la Crăciun, dar colonelul Militaru nu putea să aștepte sărbătorile. Avea motive prea mari și prea multe pentru a le suprapune cu sărbătoarea Nașterii Domnului. În acea sâmbătă fără ninsoare, dar cu mii de beculețe aprinse pe străzile Bucureștiului, ce păleau totuși pe lângă artificiile resimțite în sufletele amfitrionului și a invitațiilor săi, se punea de o petrecere cum nu se mai văzuse la casa lui de multă vreme. Invitații erau în ton cu evenimentele suprapuse parcă de o mână a destinului îngăduitor.

Avocatul Stănășilă cu soția erau cap de afiș, prieteni vechi și el artizan al victoriilor pe care le va anunța încă o dată în cercul restrâns al familiei și al celor dragi. Fiica, iubită mai mult ca oricând, era de fapt eroina în fața căreia se bucurau să apară toate celelalte personaje, cu locuri primitoare în inima ei, și lăcașuri la fel de spațioase pentru a o primi pentru totdeauna în sufletul lor. Urma iubitul și prietenul ei, alături de care a trecut prin încercări grele și cu ajutorul căruia a izbândit. Dintre invitați nu putea să lipsească buna ei prietenă, Veronica, alături de noul său prieten, studentul Pamfil, și fratele venit din Seini. Erau în total nouă persoane, în fața unui meniu pe care aș prefera să nu-l deconspir, tocmai pentru că, oricât de bogat și sofisticat ar fi fost, nu se poate compara cu bucuria și dragostea care se citea pe chipurile fiecăruia, chiar dacă două persoane, mai sobre din fire, încercau să le disimuleze.

Una dintre ele era, evident, domnul Stănășilă, care a și deschis petrecerea prin discursul mult așteptat.

– Înainte de toate, vreau să vă mulțumesc pentru încrederea acordată de-a lungul procesului și pentru călduroasa primire din această seară. După cum știți cu toții, zilele trecute, misiunea mea s-a încheiat cu succes. A fost o luptă mai scurtă decât ne așteptam, dar să nu uităm că nu este numai meritul meu, ci și al unor persoane care și-au pus viața în pericol. Mă refer în primul rând la generosul Liviu și neabătuta Rodica, doi tineri curajoși care m-au făcut să dau tot ce pot pentru a-i ajuta. Iar soarta – sau Dumnezeu – a făcut ca munca noastră în echipă să fie încununată de succes. Cred că e un moment potrivit să repet în ce constă triumful nostru. După acuzația de lovituri cauzatoare de moarte pentru Liviu, au urmat descoperiri edificatoare ale poliției, în care s-a demonstrat că victima era de fapt un traficant de droguri, posesor de arme fără autorizație, vinovat de crimă prin împușcare, tentativă de omor și amenințare cu omor. Toate acestea au fost confirmate de martorii intervievați, precum și de dovezile găsite la percheziție. Prin urmare, chiar și procurorul de caz a fost de acord că o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare e o pedeapsă suficientă, mai ales că acuzatul a fost mereu cooperant.

Au urmat aplauze și felicitări pentru tânărul ce stătea în apropierea colonelului.

– În ceea ce privește daunele materiale solicitate de păgubiți, s-a dispus restituirea sumei însușite pe nedrept de împricinatul Virgil Tomescu, prin implicarea și intimidarea altor persoane, care au depus mărturie ulterior și au dat în vileag înșelăciunea. Banii vor fi recuperați din bunurile vinovatului, pe care s-a pus sechestru, respectiv două apartamente, un teren, două mașini de lux și un iaht nou, care valorează peste două milioane de euro.

Alte aplauze, urmate de pahare ridicate și multe urări tinerilor îndrăgostiți. A urmat o surpriză plăcută, în care Liviu i-a cerut mâna iubitei sale Rodica, îngenunchind și oferindu-i inelul de logodnă. Nu era atât de impresionant ca și cel pe care-l primise în primăvară de la Virgil, dar a fost primit cu cea mai mare bucurie. Chiar și colonelul îl privea cu alți ochi pe viitorul ginere, iar Veronica s-a autopropus de domnișoară de onoare, împreună cu Pamfil, în care descoperise un suflet bun, dar ușor influențabil. Poate că tocmai de asta avea nevoie fata, ea fiind ceva mai autoritară. Fratele ei venise cu o veste extraordinară: mama lor tocmai sosise acasă și aștepta să petreacă sărbătorile împreună. Sărbători de la care nu putea să lipsească nici Liviu cu Rodica, cel dintâi topindu-se de dorul locurilor iubite și al prietenilor dragi.

Rodica își primise postul înapoi, dar încă nu era decisă dacă va rămânea la acea firmă. Se gândea să pornească o afacerea împreună cu viitorul soț și cu Veronica, poate chiar în Baia Mare. Mai ales că o bună parte din banii pe care-i va primi o să-i dăruiască prietenei sale, așa cum i-a sugerat de la început lui Liviu. Familia ei avea nevoie de un sprijin, cu atât mai mult cu cât tatăl urma să iasă din închisoare, iar mama nu avea o sursă de venit.

În acea minunată seară s-a sărbătorit viața și s-a pus la cale viitorul. Erau o nouă familie, mare și fericită, care nu putea uita prin ce a trecut, dar cu atât mai mare le era hotărârea de a rămâne mereu uniți.

SFÂRȘIT

Bibliotecarul

Domnul Popescu este un om realizat din punct de vedere profesional și material. A pornit de jos și în câțiva ani a ajuns să dețină câteva firme, cu mulți angajați și un profit frumos. Dar se pare că totul se plătește în viață, deci nici el n-a fost iertat. Și-a pierdut nevasta în urmă cu patru ani, iar acum se străduia din greu să-și educe fata de 12 ani. Nu era deloc ușor, dat fiind faptul că cea mai mare parte a timpului îi era răpit de serviciu, iar Maia era o copilă tot mai rebelă. A angajat mai multe bone, unele cu școală și experiență, dar toate au dat bir cu fugiții, doar după câteva săptămâni.

Se apropia Crăciunul și domnul Popescu se gândea la cadoul pe care-l aștepta fata din partea lui, de genul celui de anul trecut și de acum doi ani. Adică, ultimul tip de tabletă și cel mai performant mobil. Pentru că Maia pierdea multe ore pe facebook, unde își făcuse sute și chiar mii de prieteni virtuali. Cu unii purta convorbiri nesfârșite la telefon, în timp ce temele rămâneau nefăcute, iar notele de la școală erau tot mai slabe. Firește că pierderea mamei a afectat-o pe copilă, iar lipsa ei se reflecta în educație, dar trebuia găsită o cale prin care să redevină fetița vioaie și veselă, cum era ea înainte de tragedie. Cam așa stăteau lucrurile când un angajat i-a recomandat să angajeze un om priceput în a trata o astfel de boală, tot mai frecventă printre oameni de diferite vârste.

– Alt psihiatru? Am fost la mai mulți, dar degeaba, a fost reacția domnului Popescu.

– Nu e vorba de psihiatru, ci mai mult de atât. Am auzit că e foarte bun, deci nu strică să încerci.

A doua zi, a sunat la ușa domnului Popescu un om la vreo cincizeci de ani, micuț, cu vorbă domoală și un veșnic surâs în colțul gurii. După câteva cuvinte de prezentare, gazda l-a dus în camera fiicei rebele, care nu s-a bucurat deloc de intrusul ce-i întrerupea rutina zilnică. Rămași singuri, omul a scos o carte din servieta veche ce o avea asupra lui. Maia îl privea cu coada ochiului.

– O carte?!, zise ea batjocoritor. Cu asta vrei să mă plictisești în următoarele ore? Sunt miliarde de cărți în lumea asta…

– Asta nu e orice carte. Trebuie să știi ce carte ți se potrivește, dacă vrei să-ți și placă.

– Și o să-mi citești ca unui copil mic? Ce are cartea asta atât de special?

– Titlul ei este Lacrima și e o ficțiune pentru tineri, scrisă de Lauren Kate. În ea e vorba de o fată care, la fel ca tine, și-a pierdut mama într-un accident. Eureka, pentru că ăsta-i numele ei, avea o carte veche despre o altă fată, care a plâns încontinuu, până a scufundat un continent.

– Chiar că-i ficțiune!, a pufnit Maia.

– Păi să vedem, totuși, cum s-a întâmplat. Vrei să citești tu sau citesc eu?

Maia nu răspunse, ci începu să tasteze ceva pe laptop, în timp ce omul deschise cartea și începu să citească cu o voce plăcută de povestitor. Degetele fetei apăsau tot mai rar clapetele, iar urechile îi erau tot mai acaparate de lectură. Până spre final, chiar și ochii ei s-au dezlipit de pe monitor, urmărind atentă fiecare cuvânt scos de cititor. Încheind, acesta și-a introdus cartea în servietă și s-a ridicat zicând doar atât:

– E timpul să plec. Ne vedem mâine.

A doua zi, omul cu cartea se prezentă punctual în camera Maiei, iar aceasta închise calculatorul atunci când el deschise cartea.

– Azi îți voi citi o carte din colecția Rao clasic, scrisă de Hermann Hesee. Ea se numește Basme.

– Basme?! La vârsta mea?

– Stai așa, că nu-i vorba de basmele cu care te-ai obișnuit tu, ci o modernizare a temei clasice, având ca subiect fericirea și nefericirea în dragoste, egoismul, viața de zi cu zi și dorința de protecție. Ai să vezi…

De data asta, fata a ascultat cu mare atenție de la început și până la capăt, iar la urmă a pus chiar unele întrebări. Povestitorul i-a răspuns cu aceeași răbdare și același zâmbet luminos. S-au despărțit într-un târziu, pentru că se făcuse seară.

Fata era deja nerăbdătoare să afle cu ce carte se va prezenta omul în cea de-a treia zi. Acesta a scos din enigmatica servietă romanul lui Steve Berry, Tezaurul Împăratului, din colecția Rao thriller. Maia a cerut să citească ea, de data aceasta. I-a plăcut și această lectură, iar la final a intrat tatăl său să asculte. Era foarte bucuros să vadă că fata lui a făcut o pasiune pentru lectură, iar fericirea a fost și mai mare când ea a spus:

– Tati, de Crăciun te rog să-mi faci cadou mai multe cărți de la editura Rao!

S-au îmbrățișat cum de mult n-au mai făcut-o, iar omul cu cărțile a dat mâna cu amândoi.

– Eu mi-am făcut treaba, așa că nu mai aveți nevoie de mine, a zis acesta.

– Spune-mi cât îți datorez, oricât!, exclamă entuziast domnul Popescu.

– Nu trebuie să-mi dați nimic. Deja mă simt răsplătit.

– Dar nici nu știu cum te cheamă…

– Mi se spune „Bibliotecarul”, răspunse omul în timp ce ieșea pe ușă.

De atunci, Maia a devenit o cititoare perseverentă, iar notele de la școală au crescut simțitor. Domnul Popescu a mai pasat și altor angajați din răspunderi, pentru a petrece mai mult timp cu fiica lui. Amândoi își amintesc cu nostalgie de Bibliotecarul pe care nu l-au mai văzut vreodată. Se spune că are mult de lucru cu tineri din toată țara.

Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016

Cum să păstrezi pepenele roșu până la iarnă

O metodă genială ca să păstrezi pepenele roșu până la iarnă

Nu ți-ar plăcea să mănânci o felie de pepene roșu dulce și zemos de Crăciun? Ei bine, există o metodă genială care te ajută să păstrezi pepenele roșu până la iarnă! Nu te-ai fi așteptat la asta? Dar, la fel cum poți să păstrezi mustul fără să fermenteze și să-l consumi toată iarna, există și o metodă să ai pepene roșu proaspăt la iarnă. Și nu vei fi nevoită să-l cumperi din supermarket dacă îți este poftă, ci vei avea un pepene roșu dulce și zemos crescut în sezonul lui.

Iată cum poți să păstrezi pepenele roșu până la iarnă și care este metoda secretă! În primul rând trebuie să te asiguri că ai ales un pepene roșu bun. Pentru asta trebuie să cunoști câteva secrete ale producătorilor, pe care le găsiți aici.

O metodă genială să păstrezi pepenele proaspăt câteva luni

După ce ai ales un pepene roșu bun trebuie să recurgi la următoarea soluție, care-l va conserva și-l va păstra bun câteva luni de zile. Metoda a fost folosită pentru prima dată în India și implică folosirea unui strat de ceară care să învelească complet pepenele roșu. Iată un ghid pas cu pas cum trebuie să procedezi: șterge bine coaja pepenelui cu un prosop curat. Nu trebuie să-l speli!; topește într-un vas mai multe lumânări de tip pastilă, folosind metoda de topire la aburi (așază vasul cu lumânările deasupra unui vas cu apă care fierbe); scoate fiecare lumânare din recipient, îndepărtează fitilul și taie lumânarea în bucăți mai mici pentru a se topi mai ușor; ceara topită trebuie să o lași puțin la răcit înainte de a acoperi cu ea tot pepenele, folosind un strat gros; pentru a-l păstra trebuie să-l așezi într-o cutie plină de paie sau ziare și să-l lași într-un loc întunecos, uscat și rece; verifică-l din când în când să nu apară fisuri în stratul de ceară; când vrei să-l consumi, trebuie să îndepărtezi ceara și să speli foarte bine coaja înainte de a-l felia.