Occident Express (8)

O altă gară ce părea pustie, într-o zi care-și încheia socotelile cu soarele, invitând stelele să se alinieze la locurile lor. Doar doi oameni, ce stăteau pe o bancă a peronului, ne sugerau că liniștea serii s-ar putea întrerupe de un tren insensibil la decorurile schimbătoare. Erau colonelul Zamfirescu și locotenentul Pascu, adânciți în gânduri lungi, ce se concretizau apoi în fraze obosite și deprimante. Probabil că veniseră cu mult mai repede, iar așteptarea prelungită îi dădea prilejul celui dintâi să-și descarce multe din ofurile adunate. O făcea lent, aprinzând câte o țigară, cu privirea pierdută de-a lungul șinelor, fără să le vadă.

– Mă bucur că mi-ai rămas alături, Pascule. Nu erai obligat să vii cu mine, dar ai făcut-o, totuși, din prietenie sau loialitate. Sper că nu din compasiune, deși, uneori, și mie îmi venea să-mi plâng de milă. Toți s-au întors împotriva mea, din cauza unei misiuni neîndeplinite, dar au uitat victoriile la care mi-am adus contribuția de-a lungul a două decenii. Nevasta și-a găsit alt bărbat, iar copiii mei o să-i spună „tată”, mai des decât mie. Generalul îmi sugerează să-mi fac cerere de pensionare, o modalitate prin care-mi arată că nu mai sunt de folos. Pensionarea e bună când vine după o decorație, când ai acasă o familie cu care să împarți timpul și dragostea, dar, în situația mea, înseamnă sinucidere lentă.

Colonelul oftă adânc și, cu mișcări lente, își scoase iar pachetul de țigări. Era un moment potrivit pentru locotenent să vină cu încurajări.

– Dom’ colonel, viața și vremurile sunt în continuă schimbare. Cu mintea dumneavoastră de strateg, vă asigur că există cel puțin o cale să vă reveniți și să mergeți mai departe. Sunt atâtea lucruri pe care le-ați putea face, doar să le găsiți pe cele mai potrivite și să vă faceți un plan.

Zamfirescu trase adânc fumul în piept și schiță un surâs amarnic. Răspunse târziu, de parcă ar fi gândit încet, ca un ardelean:

– Poate c-am îmbătrânit sau mi-am ieșit din mână. Ai putea să trimiți în război ofițer superior care nu poate opri un tren pe vreme de pace? Superiorii n-ar avea încredere, iar militarilor le-ar lipsi respectul. Un respect ce se câștigă greu și se pierde al naibii de ușor.

Alte minute de tăcere și o nouă preluare de ștafetă în discuție:

– Nu mi-ați spus pentru ce ne aflăm aici, doar noi doi, îl iscodi tânărul locotenent. E drept că nici eu nu v-am întrebat, nici la telefon și nici de când v-am luat cu mașina.

Colonelul Zamfirescu oftă din nou, de parcă se pricopsise cu un nou tic, și puse mâna pe umărul partenerului său.

– În seara asta, în această gară, se va opri trenul care mi-a adus toate necazurile, zise el liniștit. Trenul-fantomă, trenul-pirat sau Occident Express, după cum vrei să-i spui.

– Nu mă-nnebuniți! Sunteți sigur de asta?, se arătă uluit tânărul ofițer.

– Mai sigur ca niciodată, răspunse calm superiorul.

– Dar ce putem face doar noi doi, cu câte un pistol?, se îngrijoră Pascu. Dacă mai aduceam măcar câțiva oameni, cu câteva grenade, arme grele…

– Nu e nevoie, Pascule. Vrei să speriem prada și să ne ocolească? Ai văzut ce s-a întâmplat când ne-am instalat trupele și armamentul: totul a luat-o razna, iar noi am rămas cu buzele umflate. Puteam să vin și singur, tot o reușită era, dar îmi place să te am alături în aceste momente importante pentru mine.

Locotenentul îi privi chipul cu atenție – atât cât îi permitea lumina difuză – și încercă să ghicească ceva mai mult decât arătau cuvintele.

– Cine v-a dat informația și unde este momeala?, întrebă el.

Superiorul lui zâmbi la fel de amar și se ridică în picioare.

– Să ne dezmorțim puțin, înainte de marea încercare, îl invită el. Simt că nu mai avem mult.

Pascu îi urmă pașii mărunți și se opriră în fața primelor șine. Doar acum își permise Zamfirescu să privească afectat stelele ce sclipeau precum luminile unor locomotive spațiale. Iar luna părea, în gândul lui, ca un far călăuzitor pentru toate acele trenuri ce nu sosesc niciodată. Dar al lui va sosi neîndoielnic, și totul se va schimba. Deja simțea furnicături în tot corpul, transmise de pământul care-i vibra sub picioare, de lumina tot mai mare ce-i încălzea inima și de șuieratul prelung și liniștitor, ca o minusculă simfonie.

Occident Express-ul opri de data asta la linia întâi și vagonul cel mai apropiat își deschise larg ușa.

Imagine similară

– Ce facem, dom’ colonel?, se precipită locotenentul. Dăm buzna cu pistoalele în mâini?

Zamfirescu își mângâie cu emoție mustața, după care își desprinse cureaua care-i ținea pistolul. Se întoarse spre Pascu și i-l întinse cu mâna dreaptă, în timp ce cu cealaltă îl bătu din nou pe umăr.

– Eu sunt cel care am comandat trenul, deci numai eu mă voi urca. Fără arme și fără gânduri de răzbunare, ci doar de izbăvire. Rămâi cu bine, dragul meu prieten! Mi-am trimis deja demisia și plec pe alte meleaguri, cu alte oportunități.

Locotenentul era uluit și abia găsi puterea să răspundă:

– Dom’ Zamfirescu…, așa ceva… nu mă așteptam de la dumneavoastră…

– Fii liniștit, nici eu nu mă așteptam în urmă cu ceva vreme. Dar chiar tu mi-ai spus că vremurile sunt în schimbare și ar trebui să caut o altă cale, să-mi fac alte planuri. Asta e calea aleasă de mine, iar planurile le voi face din mers. Mă așteaptă o altă lume, iar eu vreau să devin un altfel de om. Te las, dar nu te voi uita, Pascule. Ai fost un om de nădejde!

Colonelul îl îmbrățișă scurt și se grăbi să urce scările, înainte de a-și da de gol lacrimile sau să i se simtă nodul din gât. Nu se cădea, chiar dacă devenise un simplu civil. Trenul porni pe nesimțite și se pierdu în întuneric, lăsând în urmă un militar cu mâinile pe două pistoale și cu inima răvășită de sentimente.