Autobuzul (9)

Frizeria avea un spațiu restrâns, cu două scaune și două persoane în așteptarea clienților, probabil soț și soție. Badea Grigor păși cu stânjeneală înăuntru, nefiind convins că firma de la intrare îl îndrumă pe bune sau e cumva uitată din alte vremuri. Noroc că fu întâmpinat de îndată cu câte un zâmbet și o urare de bun-venit din partea bărbatului amabil și a femeii voluptoase, amândoi îmbrăcați în halate albe, imaculate. Fiecare îl poftea pe scaunul lui, iar bătrânul se simți în încurcătură, nevrând să-l supere pe cel refuzat. Din fericire, bărbatul era mai aproape de ușă și îl acapară, punându-i prietenește mâna pe după umăr:

– Ce dorește domnu’? Tacâmul complet sau numai tuns?, îl întrebă jovial în timp ce-l conducea spre scaunul aferent.

Femeia nu arăta să fie supărată de această abordare, ceea ce-i alungă orice mustrare de conștiință lui Grigor:

– Doar tuns, răspunse el, așezându-se după indicațiile date de frizer.

– Excelent!, îi lăudă acesta din urmă alegerea. Să fie scurt sau mai moderat?

– Potrivit, se hotărî bătrânul, după câteva clipe de ezitare.

Imagini pentru imagini frizerie

Se vedea pe el că nu-i un client obișnuit al frizeriilor, postură care-l făcea să se simtă ca un om aruncat în apă, fără a ști să înoate. Frizerul îi sesiză imediat starea de spirit și poate că tocmai de aceea îi permise să-și umple și apoi să-și aprindă pipa pe care Grigor o scoase întrebător. Se mai liniști după primele fumuri, deci se putea începe tunsoarea. Însă, odată cu dansul foarfecelor și al piaptănului de pe creștetul alb al clientului, se înfiripă și discuția inevitabilă:

– Pipa asta, a dumitale, mă face să-mi amintesc de Dani-Profetul. Sunt sigur că știți despre cine vorbesc, îl investigă subtil omul în halat alb.

– Nu prea, mormăi bătrânul între două fumuri.

– Daniii…, cel cu autobuzul din grădina dumitale. V-am recunoscut imediat, chiar dacă sunteți nou-venit printre noi și nu ne-ați mai călcat pragul. Nu se poate să nu fi auzit povestea lui, că toată lumea numai de asta vorbește.

Badea Grigor oftă îndelung și își privi în oglindă chipul învăluit în perdeaua fumurie. Într-un târziu, recunoscu cu un glas abia șoptit:

– Doar niște zvonuri…

– Aaaa, atunci ați ajuns la cine trebuie. De la mine o să auziți numai adevărul, cu tot ce s-a întâmplat în acele zile istorice pentru localitatea noastră. Autobuzul ăla a picat parcă din cer, chiar acolo unde e și acum. Nimeni nu știe cum și când, dar lumea a început să se întrebe și să-i dea ocol. Astfel au văzut că în el își duce traiul un bărbat de vârstă medie, fără pic de păr pe cap și îmbrăcat într-o sutană albă și lungă, de ziceai că arată precum călugării tibetani din filme. Gospodinele mai miloase și curioase i-au dus câte ceva de mâncare, și așa au aflat că omul acela putea să ghicească viitorul. În schimbul alimentelor, dar niciodată bani sau alte valori, străinul răspundea la o singură întrebare, pusă de persoana în cauză. Unele fete voiau să știe când se vor mărita, alte femei dacă vor avea o căsnicie trainică sau dacă vor câștiga la loterie. Profetul asculta întrebarea și se retrăgea pentru câteva minute într-un spațiu acoperit de o draperie. Răspunsul îl aducea tipărit pe o foaie de hârtie pe care solicitantul o citea acasă. O spun cu mâna pe inimă că toate prezicerile s-au adeverit. Croitoreasa Veta a aflat că e însărcinată mai întâi de la el, Voichița lu’ Boitor și-a găsit copilul pierdut cu ajutorul informațiilor primite tot de la el, Mihai Săcălean a știut că va primi o mare moștenire tot prin el prima dată.

Frizerul se opri puțin pentru a-și cerceta lucrarea, răsuci contemplativ capul bătrânului și, după ce se înarmă cu o lamă, continuă:

– Doar că profețiile nu erau întotdeauna îmbucurătoare, iar veștile rele i-au făcut dușmani, de parcă el ar fi fost de vină pentru destinul fiecăruia. Primarul a aflat că nu va mai câștiga alegerile, iar când s-a adeverit, a dat vina pe Profet, că i-a făcut campanie negativă. Anca lui Gavrilă a vrut să știe când va muri, dar după ce a aflat că va muri în două săptămâni, viața i-a devenit un iad până s-a spânzurat, chiar în ziua fatidică. Mioarei de la poștă i s-a spus că va trăi până la nouăzeci de ani, însă asta a făcut-o să-și lase bărbatul, serviciul, doar pentru a sărbători zilnic prin chefuri. De la astfel de profeții i s-a tras sfârșitul, despre care nu s-a ferit să le vorbească oaspeților:
”Peste trei zile, exact la miezul nopții, voi fi împușcat de unul dintre cei nemulțumiți de soartă. Vă spun acum, ca să nu-și mai planifice nimeni vizite la mine. Profețiile sunt cu două tăișuri, dar e mai bine să nu știm ce ne așteaptă. Voi ați vrut să sfidați legile vieții, dar destinul se răzbună pe trișori. Eu voi plăti cu viața, însă sper că voi ați învățat ceva din asta”
Atunci nu le-a venit să creadă și au așteptat noaptea cu pricina, ascunși prin apropierea autobuzului. Dani făcuse un foc mare afară, în care aruncase tot felul de obiecte ciudate, printre care și perdeaua după care dispărea mereu. S-a așezat alături, rezemat de autovehicul și luminat de flăcările roșiatice. Trăgea calm dintr-o pipă, ca a dumitale, și privea senin la cerul înstelat. Împușcăturile s-au auzit fix la trecerea dintre zile, venind dintre pomii grădinii vecine. Au fost multe, dar una l-a nimerit chiar în frunte, producându-i o moarte fulgerătoare. Oamenii s-au speriat și nu s-au apropiat de cadavru o bună bucată de vreme, dar, în cele din urmă, s-au strâns buluc în jurul lui. Printre dârele de sânge ce-i brăzdau chipul, se putea vedea zâmbetul unui om mulțumit de efectul ghidușiei sale.

Frizerul termină povestirea tocmai când desfăcu cearceaful de la gâtul bătrânului, iar acesta constată că tutunul nu mai avea resurse pentru alte fumuri.

– Mai poftiți pe la noi, zise omul în alb în timp ce-și primea plata.

Badea Grigor strânse mâna întinsă și îi răsplăti pe amândoi cu un surâs discret, apoi ieși cu bucurie să respire aerul liber de afară.

Răscruce

– Idiotule!, se răsti femeia sărind imediat de pe scaun.

Era prea târziu, însă. O parte din cafeaua fierbinte se scursese pe rochia de un alb imaculat. Bărbatul neîndemânatic se ridică și el repede, căutând să stăvilească dâra de lichid cu mâinile, în timp ce bâiguia o scuză:

– Iertați-mă, doamnă. N-am vrut… Vă rog să mă scuzați. O să vă iau altă rochie…

– Iei pe naiba, tolomacule! Trebuia să bei tu atâtea cafele, tocmai la masa mea! Nu vezi că tremuri ca un alcoolist?

Femeia nervoasă găsi câteva șervețele în poșetă și încercă zadarnic să limiteze dezastrul. Probabil că trebuia să meargă imediat la toaletă și să încerce cu apă rece, prosoape sau cine știe ce soluție, dar prefera să se descarce pe vinovatul care continua să se scuze și să se învârtă pe lângă ea.

Imagini pentru poze cu pete de cafea

Asta-i mai lipsise astăzi, în ultima zi din viață. A sperat ca măcar câteva ore să le trăiască în liniște, așezându-și gândurile în ordine și împăcându-se cu soarta. În rest, totul era pregătit până la ultimele detalii. Rochia nouă și albă, precum al unei mirese a morții, cele șaizeci de tablete de diazepam din poșetă și un bilețel de adio pentru cei care o vor găsi. Mai voise să contemple pentru ultima dată lumea, să mai simtă o dată gustul cafelei și efectul euforic al ultimelor țigări. În ciuda durerii de cap tot mai constante și mai groaznice. Curând avea să scape de ele, de orice grijă, de orice…

Ce rost mai aveau câteva luni de viață, dacă acestea veneau cu chinuri și lipsă de demnitate? Tumoarea de pe creier se mărea rapid, iar intervenția chirurgicală nu era o opțiune. Nu la prețul exorbitant de mare pe care îl cereau medicii din străinătate, pentru că în țară nu se putea face. De-ar fi muncit o viață și tot n-ar fi putut strânge atâția bani. Ea apucase să lucreze doar șapte ani, după care totul s-a prăbușit în jurul ei. Avalanșa tragediilor a pornit de la verdictul medicilor. Întâi a părăsit-o iubitul, apoi a primit preaviz de la serviciu. E drept că nici nu mai putea să lucreze ca înainte și nici nu avea puterea să poarte un dialog plăcut cu cei din jur. Durerile o făceau nervoasă și insuportabilă, astfel că a rămas singură.

Unii au aflat de problema ei și au compătimit-o, dar pe cei care au încercat să o ajute i-a îndepărtat. Nu voia mila nimănui, nu a suportat acest sentiment niciodată. Nici ea nu a avut milă de nimeni, deci era chit cu societatea. Dacă atât i-a fost dat să trăiască, atât o să fie, dar va fi cu un pas înaintea sorții. De aceea o enerva și mai mult cretinul ce-i stricase ultimul popas dinaintea marelui final. Se vedea de la o poștă că-i un provincial necioplit, venit în București pentru a-și căuta norocul sau ca să se distreze în capitala țării.

Omul scosese o batistă pe care o umezi cu apă minerală și încerca neîndemânatic să-i ștergă pata, în timp ce suporta cu stoicism epitetele deloc măgulitoare ale femeii. În cele din urmă, mai mult ca să scape de el, aceasta se duse la toaleta cafenelei. Își privi cu necaz haina compromisă, încercând să se calmeze, însă durerea de cap revenea mereu, tot mai acută. Întârzie mai mult în fața oglinzii, în speranța că tipul o să plece și o să mai poată aprinde o țigară. La reîntoarecere, constată că dorința i se îndeplinise și se așeză mai ușurată la loc. Lângă ceașa ei, observă un bilet de loterie, cu toate cele șase numere încercuite. L-o fi uitat necioplitul ăla sau l-a lăsat intenționat?

Își aprinse țigara și, în timp ce trăgea din ea cu nesaț, deschise telefonul și intră pe internet, la pagina Loteriei Naționale. Dar ce să vezi? Simțea cum o cuprind toate căldurile: biletul cu pricina era cu adevărat câștigător al marelui premiu de patru milioane de euro! Parcă nu-i venea să creadă! Se ridică în picioare și cercetă fiecare masă, poate că păgubașul mai era prin preajmă. Se precipită apoi spre ieșire și scrută cu privirea masa de oameni care treceau pe trotuar. Nu-l zări nici acolo și simțea cum mintea ei o ia razna. Ce trebuia să facă?

Putea preda biletul cuiva de la cafenea, în ideea că individul va reveni să-l recupereze. Sau mai bine să-l ducă la poliție, care ar fi putut da și un anunț. Dar dacă biletul era un fals și ea era cea păcălită? Sau… poate că era o recompensă pentru rochia pătată! Hai să fim serioși! Cine oferă atâția bani pentru o haină, oricât de bine ar arăta? Doar un nebun! Poate chiar era nebun! Doar a văzut și ea cum îi tremurau mâinile și ce comportament bizar avea. O fi mâna destinului pentru ea? Era un semn că viața ei poate merge mai departe? Se uită cu entuziasm la biletul care-i tremura în mână și zîmbi pentru prima oară de când își aflase diagnosticul.