Banii (VI): Dezamăgiri

continuare

Parcă numele îi era predestinat Stelei. Era cu adevărat o stea în tot ce făcea, deși nu făcea multe, fiind secretara șefului. Doar colegii șoșoteau discret precum că ar avea și alte atribuții, nefiind căsătorită, cu toate că arăta foarte bine. Altfel nu s-ar fi explicat bijuteriile scumpe pe care le afișa, hainele mereu noi și la modă, îngrijirea în cele mai mici detalii pe care o acorda corpului, șoferii care o duceau și o aduceau de la serviciu sau din restaurante. Nimeni nu îndrăznea, însă, să facă vreo aluzie directă, mai ales pentru că Stela era cunoscută ca maestră în ale bârfelor. Era unul din motivele pentru care toți îi căutau compania, încercând să afle ce e nou sau ce e pe cale să se întâmple. Doar despre ea nu prea vorbea, în rest nu scăpa nimeni, iar lumea adora să audă critici la adresa celorlalți, chiar dacă știau că nici ei nu vor fi scutiți. Nu se știa câți ani are, dar circula mitul că e cu vreo zece ani mai bătrână decât arată.

O astfel de companie era foarte potrivită acum, se gândea Rodica în drumul spre cafenea. Aproape sigur că o să afle câte ceva din zilele pe care le pierduse, cu riscul de a reintra în circuitul celor mai proaspete bârfe. Stela o întâmpină cu bucuria bine simulată, zâmbindu-i și făcându-i complimente pe care așteptă să le primească îndoit înapoi. După șarja de politețuri și cafeaua mare comandată, discuția a intrat în normalitatea cu care erau obișnuite. Prietena îi reproșa că s-a distanțat prea mult de colege, că nu a mai încercat să-și recâștige postul, deși șeful ar fi dispus să-i ierte ieșirile nervoase. Vestea din urmă o bucură pe Rodica, deși nu știa sigur dacă-i reală sau era un mod de a o trage de limbă.

Imagini pentru poze cu cafele

– De mult nu am mai băut cafeaua împreună la această masă, îi reproșă Stela. Te purtai ciudat și am crezut că ești supărată pe mine. Chiar m-am mirat, doar am fost și-ți sunt cea mai apropiată prietenă.

– Nici nu încape vorbă, Stela! Te rog să mă ierți, dar boala mi-a întunecat judecata, se scuză Rodica, aprinzând pentru amândouă câte o țigară.

– Aaa, boala… Am auzit câte ceva, îmi pare tare rău! Bine că ai scăpat, pentru că era mare păcat să te pierdem. Ești bine acum, nu?

– Da, mă simt bine, doar că nu-mi amintesc anumite lucruri. Poate mă ajuți tu…

– Fac tot ce pot, dar nu-ți pune mari speranțe. După cum ți-am spus, m-ai ocolit și pe mine. Chiar și când veneam aici, în același timp, beam cafeaua la mese separate. Erai cu totul alta, fată dragă!

În acel moment, Rodica simți o mână pe umăr, urmând o voce surprinsă:

– Domnișoară! Dumneavoastră sunteți!!!

Era un tânăr necunoscut, cam pirpiriu, cu un păr roșcat ce cădea neglijent pe umeri și cu o figură extrem de surprinsă.

– Poftim?, se ridică uimită Rodica, îndepărtând implicit mâna străină. Vă cunosc?

– Ar trebui! Eu vă recunosc și după voce. Nu mă mai țineți minte?, se arătă dezamăgit tânărul.

– Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc…

Stela privea scena de pe scaun, cu vădită curiozitate.

– Sunt Victor! Pamfil Victor!

– Șiii…

– Ne-am întâlnit aici, acum vreo două luni. Eu v-am pătat rochia cu cafea și apoi am fugit rușinat.

– Se poate, domnule Pamfil… dar nu-mi amintesc. Nu-i nimic… oricum vă iert.

Tânărul puse din nou mâna pe umărul Rodicăi, sugerând-i astfel să-și reia locul. Apoi se așeză și el, aplecându-și capul peste masă și vorbind mai încet.

– Dar e musai să vă amintiți, domnișoară! Pentru că, în zăpăceala mea, v-am lăsat un bilet de loterie câștigător, pe care am auzit că l-ați fructificat.

– Cuuum?!!! Era biletul dumneavoastră?!, rosti cu glasul stins femeia, simțind că-i vine să leșine.

– Firește. Pot să și dovedesc: biletul a fost jucat de mine la o agenție din Baia Mare. Sunt din Maramureș și merg aproape săptămânal acasă.

Se auzi un „oau”, din gura Stelei, care probabil savura spectacolul trăgând câte un fum de țigară și neuitând să guste din cafeaua călduță.

– Deci… nu eu am jucat la loto…

Rosti ca pentru sine Rodica.

– Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Vă caut de multă vreme pe aici și prin împrejurimi. E vorba, totuși, de patru milioane de euro, iar eu sunt un student sărac. Doar n-ați crezut că o să vă las o sumă atât de mare pentru o rochie?

– Nu am crezut nimic, domnule!, se răsti femeia jignită. Am avut o amnezie severă, care persistă oricât de mult încerc să-mi amintesc anumite lucruri. O parte din bani i-am cheltuit pe operație și tratament, restul e în bancă.

– Mda, înțeleg, răspunse împăcat Victor. Nu vă cer să-mi dați banii care i-ați folosit deja. Mă bucur că v-am găsit și mă mulțumesc cu cât a mai rămas. Despre ce sumă e vorba?

– Mai sunt peste două milioane și jumătate. Nu uitați de impozit.

– OK! Când puteți să mi-i restituiți?

Rodica își prinse capul între mâini, încercând să-și stăpânească gândurile. Erau prea multe dezamăgiri dintr-o dată și se temea să nu clacheze. Avea nevoie de timp pentru a-și număra pierderile și a găsi resurse să meargă mai departe. La asta se mai adăuga și jena cumplită pentru situația în care se afla, sentiment care o obliga să se retragă.

– Nu știu precis. Curând… Vă las numărul meu de telefon și stabilim o întâlnire. Acum mă grăbesc.

Tânărul nu păru încântat de amânare, dar a trebuit să accepte. Rodica se scuză scurt față de amândoi și ieși precipitat.

Banii (VI): Dezamăgiri

Vestea cea mare a fost împărtășită cu o explozie de bucurie și entuziasm, în care Virgil o îmbrățișa ridicând-o în aer și rotind-o într-un carusel al iubirii. Se oprea doar ca să o sărute cu migală, pornind de la gură și urmând o linie cunoscută până la lobul urechilor, după care o strângea din nou puternic și continua să o învârtă ca pe o păpușă delicată. În cele din urmă s-au oprit să-și tragă sufletul, iar bărbatul ținu să vadă încă o dată hârtia care le provocase această izbucnire.

– Două milioane și jumătate!, citi el cu mirare. E o adevărată avere, care pică într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Ești o fată norocoasă, iar eu sunt norocos că te-am întâlnit. Oare cu cât ți-au impozitat ăștia câștigul?

– Nu știu, dragule. Bănuiesc că au reținut vreo 30%, plus ce am scos și eu pentru operație.

– Da, da… Or fi fost vreo patru milioane. Oricum, ne ajunge să trăim pe picior mare.

– Ooo, de parcă se poate și mai bine!, râse Rodica în timp ce-și trecu brațul din nou pe după gâtul lui. Promit că o să-mi găsesc un serviciu, imediat după luna de miere. La ce ne-ar mai ajuta banii ăștia?

– Ce vrei să spui?, întrebă Virgil făcând un pas înapoi.

– Vreau să zic că avem tot ce ne trebuie, iar iubirea e cea mai importantă, nu?

– E adevărat, dar întotdeauna se poate și mai bine. O cabană la munte, un apartament la mare, un mic iaht, vacanțe în cele mai exotice locuri…

– Nu cred că ar fi drept, iubitule. Banii ăștia au picat ca din cer. Poate există un Dumnezeu sau așa mi-a fost soarta: să fiu salvată în ultima clipă. Ei bine, am supraviețuit datorită acestui câștig. Ce fac eu pentru a fi recunoscătoare?

– Te rogi și pui în cutia milei câte o bancnotă mare. E tot ce trebuie să faci.

– Rugăciunile mamei nu m-au ajutat, nici suma pe care o avea tata în bancă nu era suficientă. Știu că ar fi rămas pe drumuri, dacă nu-i era ipotecat apartamentul. Pentru a ajuta cu adevărat, e nevoie de ceva concret, pe lângă rugăciuni și bunăvoință. Trebuie să mă revanșez față de soartă, să dau mai departe așa cum am primit. Până azi nu am dat nimănui nimic și nici nu am așteptat să primesc, dar acum nu vreau să rămân datoare.

– Și cât ai vrea să donezi?, se interesă Virgil.

– Tot.

– Tot?! Cred că operația ți-a afectat luciditatea. Ar fi bine să te consulte un psihiatru, fără supărare.

– Poate că boala mi-a afectat modul de a gândi, deși mi-e străin zbuciumul din acea perioadă. Dar, știind cât de aproape am fost de moarte, am ajuns să apreciez mai mult viața. A mea și a altora care trec prin așa ceva. Ce poate fi rău în asta?

– Viața ta e mai importantă pentru mine, ar trebui să fie și pentru tine. La naiba cu ceilalți! Nu-i poți salva pe toți, nu ești Dumnezeu să alegi care merită sau nu să trăiască. Ești un simplu om, care a avut șansa să scape de moarte, iar pentru suferința ta ai primit un bonus. Așa trebuie să gândești, iubito.

Cu aceasta, Virgil o trase din nou în brațele lui și o sărută pătimaș.

– Promiți că nu vei face vreo nebunie?, o alintă el drăgăstos.

– Nu pot promite nimic, Virgil. Trebuie să-mi urmez inima, altfel aș avea mereu remușcări. Te rog să mă înțelegi!

Bărbatul oftă și o împinse ușor, după care se îndreptă spre garderobă. Rodica rămase cu hârtia cu extractul de cont în mână și cu chipul întristat.

– Am plecat la o întâlnire de afaceri, îi spuse înainte de a ieși. O să mai discutăm problema, dar nu exclude câteva consultații la psiholog. Putem merge împreună, dacă vrei.

– Desigur, dacă vrei tu…, murmură ea privindu-i ținuta elegantă.

Imagini pentru poze cu oameni ingandurati

Singurătatea care s-a lăsat în jur era dintr-o dată prea sufocantă. Permitea gândurilor negre să-i invadeze mintea, generând noi întrebări și îndoieli. Oare a făcut bine să-i pună iubirea la încercare, tocmai când trebuiau să se preocupe de pregătirile pentru cununie? Poate chiar era paranoică și avea nevoie de ajutor. Simțea că o cuprinde un atac de panică, o durere de cap și o transpirație rece. Trebuia să găsească o preocupare care să întrerupă acest dialog cu sine. O comandă pentru mâncare chinezească părea o idee bună. Virgil era mare amator al acestor preparate. Până când venea curierul, o să bea o cafea tare și o să fumeze câteva țigări. De mult nu mai aprinsese, sperând că se va lăsa complet, dar acum era o situație de forță majoră. Mâncarea sosi relativ repede, doar că băiatul nu putu accepta să-i țină companie la masă. Păcat, pentru că ar fi avut nevoie de un suflet care să-i țină de urât.

Virgil nu a venit nici până dimineață, iar ea s-a perpelit, nereușind să închidă ochii. Degeaba l-a apelat, mobilul era închis. La ivirea zorilor, Rodica simțea că-i epuizată, având nevoie de o încărcare dacă voia să funcționeze. Tocmai când căuta modalitatea, a sunat telefonul. Era Stela, o fostă colegă de muncă și confidentă, care o invita la cafeneaua lor obișnuită. Părea ideea cea mai potrivită.

Va urma