Autobuzul (8)

Bătrânul Grigor nu putea concepe să piardă câteva ore pentru o consultație la doctor, din moment ce nu simțea nicio durere. Fandoseli de oameni care n-au ce face și se plâng de fiecare junghi și tuse, își zicea el. Doar că asistenta tânără și drăguță l-a căutat acasă și nu a plecat până nu i-a smuls promisiunea că se va prezenta a doua zi la dispensar. Cuvântul trebuia respectat, așa că badea și-a făcut apariția de dimineață bună în micul salon de așteptare. Lume multă, după părerea lui, iar de aprins pipa nu putea fi vorba, că așa scria în anunțul de pe perete. Nici să ia loc nu-l trăgea inima, de frică să nu se strice cumva scaunele acelea din plastic, mici, subțiri și parcă neîndestulătoare. Nu a cedat insistenței celorlalți pacienți, dar s-a așezat cuminte și cu grijă doar la invitația aceleiași asistente drăguțe. Tot Milica, pentru că așa-i zicea lumea, l-a poftit peste un ceas în cabinetul medicului.

– Bade, bade, bade…, îl întâmpină omul în alb, ținându-și ochelarii atârnați într-o mână și privindu-l ca pe o curiozitate. Dumneata n-ai dat deloc pe la cabinet, iar eu am aici un dosar aproape gol, de parcă ai fi picat din cer.

Cu mâna liberă, doctorul flutură o copertă fără conținut și îl invită să ia loc pe patul din colțul încăperii. Milica se învârtea ca un titirez pe lângă bătrân, pregătindu-l pentru măsurarea tensiunii, în timp ce acesta era asaltat de întrebări.

Imagine similară

– Unde sunt datele adunate de medicul precedent? Din ce localitate te-ai mutat la noi? Ce boli ai avut până acum? Cum te simți? Te doare ceva?…

Grigor răspundea pe sărite și cât mai scurt, iar medicul nota câte ceva fără să insiste, de parcă întrebările lui erau retorice.

– Văd că ai o tensiune normală, constată doctorul după ce Milica își termină misiunea. Dar la vârsta dumitale trebuie să fii atent cum trăiești. Ia spune-mi ce viață duci? Bei alcool?

– Mai beau…

– Hmmm… Fumezi?

– Mai trag câte-o pipă…

– Nțțț… Mănânci carne de porc?

– Mănânc și de porc.

– Astea-s năravuri la care ar trebui să renunți, dacă vrei să n-ai probleme de sănătate. O să-ți facem și niște analize, un film la plămâni, dar nici dacă ies bine nu putem să ne bucurăm. Bolile pândesc la orice pas, prin orice mâncare nepotrivită, băutură sau alte droguri de la care nu ne putem abține. Apropo de droguri, ești sigur că nu te delectezi și cu altfel de ierburi, în afară de tutun?

– ???

– Bade, bade, bade… Știi matale la ce mă refer…., autobuzul din grădină…, etnobotanice…

Bătrânul se uită mirat la omul cu părul scurt și creț, iar gestul lui din reflex îl făcu să-și caute pipa din buzunar. Se opri la timp, amintindu-și unde se află, dar se amuză citind numele de ecusonul doctorului:  Dr.Crețu Mihai. Apoi, ridică din umeri și așteptă explicații.

– Moșule, eu sunt aici de câțiva ani buni și știu tot ce se întâmplă în localitate. Dumneata ai picat mai recent și te-ai pricopsit cu un autovehicul care a adus cu el multe necazuri, pe vremea aia. Îmi amintesc cum veneau la mine pacienți în stare de șoc, despre care se presupunea că au băut prea mult, deși erau abstinenți. Întâlneai pe străzi oameni veseli, de parcă ieșiseră de la un chef, iar alții deveneau violenți și se ajungea la bătăi și răniți. Tineri, bătrâni, femei și copii se comportau anormal, de ziceai că a înnebunit lumea. Mult timp a durat până când poliția a reușit să-și dea seama care-i cauza acestor deviații, mai ales că la analizele făcute subiecților nu ieșea nimic concret. S-a primit sprijin de la județ, au fost trimise persoane la consultație în București, s-au făcut ședințe de psihiatrie cu unele, dar misterul a fost dezlegat tot pe plan local, cu ajutorul meu. Era clar că oamenii se drogau cu o substanță nouă, nedetectabilă de instrumentele actuale. M-am gândit zile întregi, nopți la rând, am analizat fiecare caz în parte și am făcut legătura. Totul a început cam la apariția misteriosului autobuz, proprietatea unui individ dubios, pe numele mic Dani. Lumea zicea că vinde ceaiuri și semințe pentru răsaduri. Oamenii cumpărau la un preț bun, ba gustau ceaiul îmbietor și la fața locului. De acolo veneau veseli, își preparau acasă și semănau roșii, ardei, pătrunjel și salată. S-a dovedit că toată recolta era contaminată cu un drog puternic, ce s-a răspândit prin toate grădinile. Poliția a intervenit la sugestia mea și a fost întâmpinată cu focuri de armă. Au răspuns cu aceeași monedă, omorându-l pe Dani și partenerul lui. Înăuntru s-au găsit dovezile incriminatoare, iar autobuzul a fost sigilat. Tare mă tem, însă, că în anumite ascunzișuri, nedescoperite încă, se mai găsește marfă halucinantă și semințe pentru o altă recoltă. Dumneata fiind proprietarul conjunctural, mă tem că ai rupt sigiliul și ai găsit ceva, de aceea și refuzul de a scăpa de el. Ce zici, bade, am dreptate?

Bătrânul se ridică scoțând un oftat prelung, strânse mâna medicului și îi zise hotărât:

– N-ai dreptate, domnule doctor!

După care ieși, gândind să nu mai calce vreodată pe acolo.

P.S. – După o idee propusă de Zaraza.

Amnezie

Șoapte. Cuvinte. Cuvinte într-o limbă necunoscută. Ce se întâmplă? Oare de ce trebuia să facă un efort neobișnuit ca să-și deschidă ochii? Reuși să-și ridice pleoapele, ca apoi să-și dea seama că nu era într-un loc familiar. Oamenii în halate albe din preajma nu erau deloc un semn bun. O fi într-un spital, după vreun accident? Dar de ce nu vorbeau românește?

O femeie, probabil asistentă, observă faptul că pacienta mijise ochii și încerca să-și miște brațele, astfel că-i atenționă pe ceilalți. Imediat se apropiară de ea cu un zâmbet ce părea de complezență. Unul dintre ei o prinse blând de mâna ce-i fremăta și i se adresă în engleză:

– Bine ai revenit printre noi, frumoaso! Cum te simți?… Poți să vorbești?

Era o întrebare care nu anunța nimic bun. Oare chiar atât de grav fusese rănită? Încercă să demonstreze contrariul, dar limba i se mișca greoi:

– Daaa… Un…de… sunt?

– Ești în mâini bune și operația a reușit. Te doare tare capul?, se interesă mieros aceeași persoană, în timp ce suita lui o priveau ca pe o mare curiozitate.

De ce să o doară capul? Probabil că acolo fusese accidentată. Femeia își duse instinctiv mâna la creștet, pipăind cu groază pansamentul. Apoi încercă să-și adune forțele pentru a afla cât mai multe:

– Nu simt… nimic. Ce s-a întâmplat? Ce am pățit?

Zâmbetul doctorului dispăru imediat, după care se întoarse să poarte o discuție în șoaptă cu cei din preajmă. Erau cam mulți pentru a se obosi să-i numere, de aceea nici nu se strădui. Într-un târziu, personajul amiabil reveni cu atenția asupra ei, de data asta cu o mină mai serioasă.

– Îmi puteți spune cum vă cheamă?, întrebă el, uitându-se într-un dosar.

– Rodica… Rodica Militaru…

– Excelent!, se bucură bărbatul. Știți de ce v-ați internat la noi?

– M-am internat?! Nu a fost un… accident?

Urmă o altă rundă de consultări într-o limbă pe care nu o înțelegea. Doctorul reveni și se așeză alături, luându-i din nou mâna.

Imagine similară

– Domnișoară… v-ați internat acum două săptămâni cu o tumoare pe creier. Din păcate… tumoarea era prea mare pentru a fi extirpată fără niciun risc.

– Ceee?? Tumoare… risc?

– Stați liniștită! Acum sunteți bine, dar era și mai bine dacă veneați mai repede. Excrescența nu mai există, însă mă tem că ați rămas cu o amnezie pe termen scurt. Adică… vreau să zic că nu țineți minte ultima perioadă din viață. Aș putea să știu care sunt cele mai recente amintiri?

Rodica făcu un efort, iar după o bună bucată de timp spuse:

– Mă durea capul… Trebuia să-mi fac un control…

– Atât? De atunci nu mai știți nimic?

– Nu cred… Nu-mi amintesc acum. Unde mă aflu?, întrebă ea, încercând să-și oprească lacrimile care o încercau.

– La Tel Aviv, domnișoară. Nu vă îngrijorați, că totul o să fie bine. Memoria poate să revină, mai ales dacă e stimulată. Cauza amneziei poate să fie de natură chirurgicală sau psihică. Probabil că mintea dumneavoastră a vrut să elimine acest episod din viață, pentru a te proteja de depresie. Esențialul e că ați scăpat cu viață, la limită. Doar câteva zile dacă mai întârziați, erați irecuperabilă.

– Dar… operația… A costat mult? E plătită?

Doctorul zâmbi din nou ca prima dată:

– Totul e ok! Altfel nu ajungeați la noi, nu? Odihniți-vă și în curând o să plecați în România.

O strânsoare de mână pecetlui despărțirea de doctorul și alaiul său. Femeia rămânea cu gândurile și miile de întrebări ce se nășteau clipă cu clipă. Noroc că nu a durat prea mult această zbatere. Asistenta se apropie cu un telefon și îi explică, de data asta în românește:

– Mama! Te-a tot sunat în ultimele zile și m-a rugat să vă fac legătura când vă reveniți. Doar câteva cuvinte, să nu obosiți.

Se precipită să-și ducă singură telefonul la ureche, refuzând ajutorul asistentei.

– Mamă?

– Da, iubita mea. Cum te simți? Am auzit că operația a reușit.

– Așa e. Numai că…

– Ce e, scumpo?

– Nimic. Mi-e dor de voi. De tine, de tata, de Virgil…

– Și nouă de tine, dragă. Dacă ne-ai fi spus că pleci în străinătate, eram lângă tine acum. Am aflat de la medicul tău, care a binevoit să ne dea un număr de telefon. Nici nu știam că ai reușit să faci rost de bani. Oricum, 150.000 de euro nu e o sumă ușor de obținut.

– 150.000?!

– Atât ne-ai spus că ai nevoie. Ai uitat? Draga mea, e totul în ordine?

Dar Rodica nu mai asculta. Telefonul alunecă de pe pernă, iar asistenta se grăbi să-l recupereze. Pacienta era parcă în transă, căznindu-se să facă lumină într-un colțișor ce se încăpățâna să rămână în întuneric. Și cum să nu fie în șoc când în decurs de câteva minute aflase că era să moară, apoi a fost salvată după ce a plătit o sumă uriașă, despre care nu știa nimic? Nu putea decât să facă presupuneri. Probabil că iubitul ei, Virgil, i-a dat banii, doar avea rude înstărite în America. Precis că el a fost! Păcat că nu era lângă ea, să-i poată mulțumi și să o ajute în acoperirea lacunelor. Trebuia să mai aibă puțină răbdare, revederea va fi cu atât mai plăcută.

Traduceri și traducători

Unde pot duce traducerile medicale greșite

Pe Viorel nu l-am mai văzut de când m-am mutat în altă localitate, departe de stresul neîntrerupt al unui municipiu tumultuos. Pierderea prietenilor din urbe era prețul cel mai greu de plătit, dar nu am avut încotro. Medicul rezident, Viorel, era un tânăr cu care m-am înțeles de la primul schimb de cuvinte. Asta s-a întâmplat când am fost internat câteva zile pentru niște investigații mai complexe. Din fericire, s-a dovedit că era o alarmă falsă, iar viața nu-mi era pusă în pericol. În acea perioadă scurtă, ne-am dat seama că avem multe în comun, cum ar fi pasiunea pentru șah, pescuit și cinema, dar mai ales doza mare de optimism.

Am fost repartizat în salonul doctorului Pricop, o somitate de necontestat în medicina județului, care l-a luat sub aripa lui pe Viorel. Sunt convins că a văzut în el un potențial care l-a mulțumit și i-a dat certitudinea că va avea cui să predea ștafeta când o fi să iasă la pensie. Tânărul absolvent în medicină era ambițios, studios și muncitor, prinzând repede tainele profesiei, venind adesea cu ceva nou și benefic în chirurgie și tratament. Eu l-am apreciat mai mult pentru partea lui veselă și pentru încrederea pe care o avea în viitor, deși în sistemul nostru de sănătate ar fi multe neajunsuri de care să ne plângem.

Dar acum, când am vizitat orașul și l-am întâlnit întâmplător pe bunul meu prieten, parcă era alt om. Trist și parcă îmbătrânit cu câțiva ani, deși nu trecuseră decât vreo șase luni. Ne-am strâns puternic mâinile și l-am întrebat firesc:

– Ce e cu tine? Arăți de parcă ai fi în doliu.

– Am drumuri pe la Tribunal, mi-a spus cu o voce stinsă.

– La Tribunal?! Dar ce-ai pățit?

– Sunt acuzat de malpraxis.

– Tuuuu?!, am continuat eu să mă mir. Cum așa?

– La câteva zile după ce ne-am văzut ultima dată, profesorul Pricop a plecat la o conferință în străinătate, iar eu i-am ținut locul. Am vrut să-i demonstrez că sunt de încredere și poate să fie mândru de mine, dar am administrat un tratament greșit, iar pacientul a murit. Totul a pornit de la o eroare de traducere, dintr-un manual foarte apreciat de medici. Și am avut mare încredere în cel care mi-a tradus cartea din engleză.

L-am privit cu compasiune cum continua să se plângă, el, care vedea mereu viața în roz. Acum își blestema ziua când a apelat la acel prieten, promițând că va fi mult mai atent la cine traduce, mai ales că în medicină sunt frecvente astfel de erori. Regreta foarte mult că a aflat doar acum de Agenția de traduceri Swiss Solutions, unde lucrează doar specialiști în limbajul medical, și orice eroare este exclusă.

swiss-solutions

Ne-am despărțit cu promisiunea că mă va ține la curent cu evoluția procesului. Ajuns acasă, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc chiar această temă printre subiectele articolelor pentru SuperBlog: traduceri medicale. Ca să vezi coincidență!

Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016

Ziua în care am devenit doctor

Astăzi e ziua în care mi-am văzut visul îndeplinit, și asta grație companiei Farmec, sponsor de tradiție la SuperBlog. O bună parte din perioada copilăriei, îmi doream să ajung doctor și să tratez mulți oameni, așa cum am văzut că-i vindecau și ei pe cei din jurul meu, dar mai ales pe mine. E drept că nu am diplomă, iar durata misiunii mele se va încheia odată cu ultimul punct al acestui articol. Dar rețeta pe care o voi prescrie poate fi salvatoare pentru mulți, și tocmai de aceea nu va fi personalizată, ci făcută publică, să beneficieze de ea toți cei care au probleme de calviție sau alopecie, indiferent că sunt bărbați sau femei.

Trebuie să recunoaștem că podoaba capilară a fost și va fi apreciată de majoritatea femeilor, iar întreținerea ei nu mai e doar o problemă a sexului frumos. Accentul nu trebuie pus doar pe desimea și lungimea părului, ci mai ales pe sănătatea rădăcinii și a firului. Calitatea lui poate fi influențată de factorul genetic dar și de diferite boli, un mod incorect de întreținere (vopsit excesiv), stres ș.a.m.d. De aceea e bine să luăm măsuri preventive, înainte de a ne confrunta cu o chelire evidentă și neplăcută.

 

Ca doctor, dar mai ales ca om cu bogată experiență în această privință, vă recomand cu toată convingerea produsele Gerovital, ale cărui producător unic este compania Farmec. Pe ce mă bazez când vă prescriu această rețetă? În primul rând pe recunoașterea internă și internațională, încercată și apreciată de milioane de clienți mulțumiți. Gama Gerovital H3 Derma+ e garanția calității și a inovației, concepută pentru îngrijirea pielii, în funcție de necesități și toleranță. Aceasta include și piele scalpului, ”câmpul” care trebuie îngrijit adecvat pentru o ”recoltă” bună și sănătoasă.

Cosmeticele Gerovital au fost lansate pe piață de aproape o jumătate de veac, de către Prof. Dr. Ana Aslan. Ele au făcut istorie prin calitate și diversitate, răspunzând cu promtitudine și eficiență cerințelor tot mai pretențioase. Tocmai de aceea se spune despre Farmec că este doctor în frumusețe, iar cine folosește produsele oferite de această companie, rămâne atașat de ele. Eu am aflat de beneficiile lor pe când începusem să pierd consecvent din părul cu care mă mândream. Sunt convins că dacă le foloseam din timp aș fi putut evita, sau măcar întârzia, rărirea podoabei capilare, fiindcă aș fi beneficiat și de sfaturile pe care vi le dau acum. Doar că pe atunci nu era încă Internet, iar informațiile de acest gen erau mai greu de găsit.

Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată, cum ne mai liniștește o zicală din popor. Astăzi vă puteți bucura de efectele Gerovital – Brandul nr.1 în categoria Tratamente pentru păr, după un calcul bazat pe datele Nielsen al serviciului Retail Audit (2015). Acest tratament anticădere vreau să-l promovez și să-l recomand bărbaților (dar și femeilor) de toate vârstele. Dacă eu îl folosesc și sunt foarte mulțumit de el, sunt sigur că și voi veți simți aceeași satisfacție ca și mulți alți clienți pe care îi cunosc și care mi-au confirmat eficiența lui. Fără efecte secundare nedorite.

Acest articol participă la proba #FarmecInSuperBlog 2016

Lică la dezalcoolizare

Nu știa cum a ajuns pe patul acela, legat la mâini și cu o durere de cap îngrozitoare. Își amintea doar cum se distra vizionând meciul naționalei de fotbal, pe ecranul televizorului din restaurant, dar și cum patronul făcea cinste tuturor cu câte o halbă de bere la fiecare gol marcat de ai noștri. Probabil că fuseseră multe goluri, din moment ce pierduse numărul lor. Încercă să se ridice, dar curelele de la mâini îi provocau alte dureri, fapt ce-l făcu să strige după oricine l-ar auzi.Într-un târziu, văzu capul unei femei ce se strecura pe ușa întredeschisă, dar care dispăru la fel de repede precum apăruse. După alte câteva minute, apăru un bărbat mărunțel, zâmbitor și îmbrăcat într-un halat alb. Imediat, îl bombardă cu întrebări răstite:

– Ce mi s-a întâmplat? Unde sunt? De ce-s legat la mâini?

Mărunțelul își trase un scaun și se așeză în apropierea lui Lică.

– Chiar nu mai știi ce ai făcut? Vezi dacă ți-ai băut mințile?

– Ce-am făcut!? Am fost la meci…

– Iar la sfârșit ai devenit violent, ai împărțit pumni și scaune în stânga și-n dreapta. De aceea te-au legat și te-au adus în Sighet, la dezalcoolizare.

– Asta Dorina mi-a făcut-o!…

– Așa e! Dacă nu era nevastă-ta, acum erai în pușcărie, nu în spital. Ea ne-a sunat și ne-a povestit despre problema ta cu băutura.

– N-am nicio problemă.

– S-a văzut… Eu sunt doctorul Pricop și am să te dezleg, dacă te calmezi și vrei să cooperezi.

– Dezleagă-mă. Mă dor toate și mi-e sete.

Doctorul îi desfăcu legăturile și apoi veni cu un pahar. Lică îl apucă și gustă cu lăcomie din băutură, dar se opri cu greață:

– Dar asta e… apă!, exclamă el strâmbându-se.

– Dar ce-ai fi vrut să fie?

– Ceva cu alcool! Nu așa faceți dezalcoolizarea?

– Nu, nu așa o facem, ci prin pastile și ședințe de terapie. Cine ți-a băgat în cap alte idei? Și cum ai ajuns dependent?, întrebă Pricop, așezându-se pe scaun și scoțând din buzunar un pix și un carnețel.

– Nu sunt dependent, cum zici matale. Pot oricând să mă las, da’ nu vreau. Așa era și bunicul, om bun la suflet, de aceea îmi plăcea să-l vizitez în fiecare zi, dar mai ales seara. Eram doar un copil, însă știam că-și aduce câte un sfert de albușcă, iar atunci avea drag să-mi povestească multe lucruri interesante. Țin minte cum odată, după ce aflase că am limbrici, mi-a pus și mie un deget de băutură și mi-a zis: „Dă-l peste cap și nu mai trebuie să iei prafuri de la farmacie. Cu ăsta scapi de toți viermii”. Mi s-a părut grețos, dar a avut dreptate: de atunci n-am mai avut limbrici. E drept că a început să-mi placă efectul, iar bunicul și-a făcut un obicei din a-mi da să gust mereu din băutură. Doar uneori îmi amintea: „Mă, nepoate, ai grijă când ai să crești! Să nu ajungi ca Fleandură, ăla ce umblă toată ziua cu hainele rupte. Atâta a băut, până l-au dus la dezalcoolizare. Acolo l-au forțat să bea numai tărie, fără pic de apă, până i s-a făcut greață și nu mai poate să vadă băutură în fața lui. Uită-te la el, că parcă și-a pierdut mințile!”

Doctorul zâmbi amar, notând ceva în carnețel.

– Hmm… Cred că cineva te-a informat greșit. Nu țin minte să fi existat un astfel de tratament, dar m-ai făcut să râd, ceea ce e bine. Și umorul e bun pentru tratament. O să te ținem aici o lună, după care sperăm să te vindeci. Altfel nu putem să te ajutăm, depinde doar de tine.

– Dar eu nu sunt bonav, doctore!

– Atunci n-ai nimic de pierdut dacă iei o vacanță și stai cu noi. Avem activități distractive, doar că n-ai dreptul la vizite. Fă-ți prieteni printre pacienți și timpul va trece mai repede.

Mărunțelul îi zâmbi încă o dată și ieși din salon. Lică se uită chiorâș la paharul de alături, iar după un timp își făcu curaj și îl goli. Amară i se părea apa, dar mai ales cele treizeci de zile care urmau. Asistenta se prezentă curând cu câteva pastile, amare și alea.

Zilele treceau din ce în ce mai ușor, iar Lică părea alt om peste o lună. Dorina a venit după el și s-au bucurat amândoi de revedere. Speranțele într-o benefică schimbare au ținut doar două săptămâni. Bărbatul n-a mai putut rezista ispitei, mai ales când își vedea prietenii la terasă, cu paharele în față și un rânjet batjocoritor pe chip. Doar nu era dependent, a dovedit asta timp de 45 de zile. Acum putea să reintre cu fruntea sus în rândul prietenilor de pahar.