Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

Fusese o zi teribil de caldă, iar adierile nopții erau așteptate ca un trofeu menit să răsplătească trupul pentru chinurile prin care trecuse. Ferestrele stăteau parcă înfometate după aer, cu brațele larg deschise și cu urechile ciulite la orice zgomot nocturn. Arareori, câte un lătrat răzleț mai sfârteca liniștea dedicată odihnei, urmat de tropăitul unor pași grăbiți ce se pierdeau de-a lungul străzilor. Această atmosferă benefică o resimțea și Ghiță, în așteptarea somnului revigorant și a odihnei binemeritate. Oare visa deja sau chiar se auzea un zgomot surd dinspre ușă? Cine ar fi putut să-l deranjeze pe el la o oră atât de sacră? Putea fi un animal rătăcit sau un tâlhar care spera zadarnic să aibă ce fura din biata lui garsonieră. Amână pe cât putu să se ridice de pe perna aranjată cu grijă, dar sunetele înfundate nu dădeau semne că vor înceta.

– Cine e?, puse el întrebarea standard, în timp ce aprinse lumina și se apropie de vizor.

Bodogăni ceva, supărat că iar nu era lumină pe hol, după care repetă:

– Cine e la ora asta? Voi nu aveți casă? E trecut de miezul nopții…

O voce înfundată rosti ceva de genul:

– Domnul Costeniuc… scuze… Doina… Baia Mare…

Suficiente cuvinte pentru a-i trezi interesul și a-i fugări somnul. Deschise ușa cu încredere, dar imaginea ce-i fu dat s-o vadă îl înmărmuri, cât era el de tare în spirit. În fața lui se găsea o arătare masivă și înfricoșătoare, oricât ar fi încercat să se ascundă între niște haine deloc potrivite. Fața, pe care încerca să și-o mascheze cu niște mâini la fel de oribile, îi era alcătuită din bucăți sidefii, dintre care scăpărau două puncte albastre, ce te făceau să-ți înghețe sângele în vine. Prin cămașa prea scurtă se vedea că tot corpul avea același înveliș, de robot ce ar trebui să fie mereu lubrifiat, pentru a nu scârțâi la orice mișcare. Dar nu se auzeau decât pașii apăsați, pe care arătarea îi făcu în timp ce intra în locuință.

 

Imagine similară

– Mulțumesc! Poți să închizi ușa.

Acum se auzea mai clar ce spunea namila, doar că Ghiță nu-și revenise din spaimă și uimire. A avut nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca mintea lui să se reseteze și să înceapă a rejudeca logic. Doar nu era într-un film fantastic și nici într-unul de groază, deci apariția aceasta avea o explicație. Nici nu visa, fiindcă simțea cum îl doare mâna de la puterea cu care strângea clanța ușii. Deja avea o firavă bănuială, dar, ținând cont de faptul că oaspetele avea darul vorbirii, cel mai bine era să-l întrebe pe el:

– Nu am reținut, cu cine am onoarea?, bâigui el, fără a urma însă sfatul intrusului.

– Nu ne cunoaștem personal, dar am auzit numai lucruri bune despre dumneavoastră. De la Doina… din Baia Mare. Numele meu este Paul…

– Tu ești Paul?!, exclamă Ghiță, de data asta cu putere.

Acum se grăbi să închidă ușa, după care cercetă mai îndeaproape creatura.

– Extraordinar! Și eu am auzit multe despre tine, dar nici nu-mi închipuiam cum arăți. De fapt, nici nu mai speram că trăiești! Sfinte Sisoe! Ești o adevărată…

– Monstruozitate?

– Legendă! Eeeei… poate că la început inspiri teamă, dar pentru cine te cunoaște… iar eu știu despre cine-i vorba. Adică… sper că ai rămas același om. Cum ai supraviețuit atâția ani în sălbăticie? Dar ia loc la mine, însă nu pe scaunul ăla… nu cred că rezistă. Pe fotoliu… O să mă așez și eu, că mi-s oasele bătrâne. Spune-mi, ce val te aduce în civilizație? Cum m-ai găsit? Ai luat legătura cu Doina?

Ar fi vrut să vadă un surâs pe chipul rigid al oaspetelui, dar probabil că era imposibil. Nici vocea nu-i lăsa să se întrevadă vreo emoție.

– Eu zic că nu am trăit în sălbăticie, ci în liniște. I-am urmărit pe oameni de la distanță, făcând tot posibilul să nu intervin și să nu fiu văzut. Doina mi-a explicat pe vremuri cam pe unde stai, iar adresa am găsit-o ușor, doar ești încă un reporter cunoscut. Cu hainele astea a fost ceva mai greu, dar să știi că le-am plătit. Să lăsăm, însă, amănuntele și să trec la motivul pentru care te deranjez: înclin să cred că prietenul meu a fost răpit și e în mare pericol. E vorba de un copil de circa zece ani.

– Poftim? Acum sunteți doi?

– O, nu! Nu e ce crezi. Băiatul acesta a rămas orfan de mic, de când l-am crescut în mijlocul mării. E isteț și frumos, deci nu seamănă cu mine decât la modul de viață. Nu poate să supraviețuiască decât în apă sărată, care e, pentru el, ca aerul pentru oameni.

– Sfinte Sisoe! Am văzut, zilele trecute, un articol cu poza unui băiat cu părul lung căruia i se căutau părinții. Mi se pare că știu unde e internat. Se spune că-i un caz deosebit și-l vor transfera la București. Precis că despre el e vorba!

– Mi-ai dat o veste foarte bună. Știam eu că mă vei ajuta! Mai dă-mi și adresa, după care plec să-l scot de acolo.

va urma

Salutări din Sovata!

De miercuri sunt cazat la hotelul Făget din Sovata, împreună cu soră-mea, Doina. Aici urmez un tratament cu trei proceduri: băi la vană, împachetări cu parafină și masaj, până joi, 22/10, când voi reveni în Seini.

Mâncarea este bună și mai mult decât suficientă, iar gazdele sunt minunate. Problema este că n-avem internet în hotel și, de fiecare dată când vreau să intru pe blog, trebuie să merg în holul hotelului de alături, Brădet. Poate că n-ar fi prea greu dacă, după tratamentele aplicate dimineața, nu m-aș simți moleșit și somnoros, tânjind după o oră – două de odihnă.
.
Poate că, dacă știam care va fi situația, nu m-aș fi înscris la SuperBlog sau n-aș mai fi luat bilet la stațiune. Dar acum e prea târziu să dau înapoi și voi face tot ce pot pentru a scrie articolele chiar și pe genunchi, adică într-o recepție de hotel. Asta e și cauza pentru care n-am mai reușit să vă vizitez ultimele postări și să-mi dau cu părerea, așa cum îmi place. Sper că mă veți înțelege și ierta, iar eu voi reveni cât de curând la normal. Până atunci, dragii mei, vă salut călduros de la Sovata!

Metamorfoza (XVI)

Doina s-a repezit din întuneric spre trupul căzut pe spate a lui Paul, care nu mai mişca. Îl striga pe nume şi încerca să se convingă că mai e în viaţă, timp în care echipajul se strânsese roată în jurul lor, luminându-i cu lanternele şi minunându-se. Vorbeau în spaniolă şi unul din ei, un metis pe nume Jose, se pare că era şeful. Avea o puşcă în mână, semn că el era cel care a tras. După câteva momente necesare pentru a-şi da seama despre ce e vorba, ridică vocea cu o înjurătură pe care mintea tinerei îndurerate o înţelegea, la fel ca şi celelalte expresii pe care le auzea în jurul ei. Totuşi, nu-i păsa ce vorbeau şi nu reacţiona în nici un fel, doar când au ridicat-o forţat a început să ţipe şi să se zbată.

– Ce dracu’ mai e şi ăsta!?, se mira Jose privind la trupul întins pe punte. Om nu e, dar nici nu cunosc vreo specie care să-i semene.

Îl lovi cu piciorul şi văzu că nu reacţiona în niciun fel. Unul din coechipieri îşi dădu cu părerea:

– O fi vreun monstru marin.

– Dar cum a ajuns pe vas?, lansă altul o întrebare.

– Şi cine e fata?, continuă altul.

Jose se gândi preţ de un minut, aşa cum îi stă bine unui şef care vrea să fie ascultat, după care concluzionă:

– O fi o creatură încă nedescoperită ce vine din mare. Probabil că fata l-a descoperit şi era animalul ei preferat. Acum e mort şi asta datorită mie, altfel cine ştie câte victime ar fi făcut. Duceţi-l jos în cală, iar pe fată aduceţi-o în cabină. Haide, mişcaţi-vă, că suntem uzi cu toţii!

Unii dintre marinari nu au apucat să-şi ia pelerinele şi acum se grăbeau să se întoarcă la locul călduţ dinăuntru. Doi au încercat să ridice cadavrul,dar era prea greu pentru ei, aşa că s-au gândit că e mai uşor să-l tragă după ei. Alţi doi se chinuiau să ţină fata imobilizată şi înjurau de mama focului când aceasta îi zgâria sau chiar muşca. Au reuşit să o lege şi să o fixeze pe un scaun din mijlocul cabinei şi, ca o recompensă binemeritată, şi-au umplut câte un pahar de vodcă dintr-o sticlă ce trona pe masă alături de nişte cărţi de joc. Unul întrebă:

– Ce facem cu ea, Jose? Nu arată rău fătuca! Eu zic să ne distrăm cu ea. Uite ce răni ne-a făcut, zici că-i o tigroacă!

– Nu-i rea ideea!, aprobă celălalt. Îmi plac fetele temperamentale!

Jose îi liniști în timp ce-şi dădea jos cămaşa udă şi se ştergea cu un prosop:

– Răbdare, măi, afemeiaţilor! Să aşteptăm până vine Pedro cu fetele şi o să aveţi parte de sex până o să vă stea în gât.

Apoi se adresă tinerei, într-o românească apoximativă:

– Ce cauţi aici?

Văzând că fata tace, continuă:

– Ce era ciudăţenia cu care ai venit?…Înţelegi ce te întreb?…Eşti româncă, nu?…

Doina îl fulgera cu privirea şi nu scotea nici un sunet. Cel puţin nu se mai zbătea şi nu-i blestema. Văzând că nu poate scoate nimic de la ea, Jose îşi puse şi el un pahar de vodcă, apoi aprinse tacticos un trabuc. Se întinse pe scaun şi, punându-şi picioarele pe masă, se adresă celorlalţi doi:

– Ia mergeţi unul din voi şi vedeţi ce mai aşteaptă fraţii Mendoza de nu mai vin. Că monstrul era fără haine, deci n-au ce buzunării!, şi râse cu poftă la gluma ce i se părea foarte reuşită.

După o scurtă controversă, se alese unul care trebuia să iasă în furtună. Tunetele nu încetau şi vântul bătea parcă şi mai tare. Astfel că nici nu au auzit când s-a deschis din nou uşa, ci doar au văzut ciudăţenia pe care au crezut-o moartă cum stătea în pragul ei, cu o mică ancoră în mână. Jose se repezi să ia puşca de lângă scaun, dar obiectul metalic îl lovi în piept, doborându-l. Celălat marinar şi-a scos cuţitul de la brău şi-l flutura ameninţător. Paul nu se grăbea şi se apropie fără temere. Cuţitarul lovi cu forţă în piept, dar lama ascuţită se rupse ca o aşchie. Apoi o mână puternică îi apucă braţul şi-l făcu să urle de durere când se auzeau oasele frânte. Mai recepţionă un pumn osos în plină figură care-i cauză pierderea cunoştinţei.

Doina striga din nou numele iubitului, de data asta cu mare bucurie, iar acesta se grăbi să o dezlege.

– Dragul meu, am crezut că te-am pierdut! Cum ai reuşit să scapi? Eşti rănit?

După o îndelungă îmbrăţişare, Paul i-a răspuns, bătându-se în piept:

– Se pare că am o platoşă de nepătruns. Am fost doar ameţit de şocul provocat de proiectil. În rest nu am nimic, pune mâna şi convinge-te. Măcar am şi o calitate pe lângă atâtea probleme ce mi le-a adus această transformare. Ce zici?

Dar Doina nu a apucat să răspundă la întrebare, că se auzi un nou foc de armă şi Paul se prăbuşea iarăși. De data asta era un foc de pistol tras de comisarul Stănescu, ce se ivise în uşă. Dădea aprobator din cap cu un zâmbet sarcastic şi aprobă:

– Poate că eşti invincibil în piept, dar spatele ţi-e expus! Nu e nici un păcat, un monstru mai puţin!

Metamorfoza (XI)

Era aproape ora zece şi comisarul Bud se pregătea de culcare, când a sunat telefonul. A început să ţipe în receptor şi a continuat să vorbească de unul singur în timp ce se echipa. Nici nu a băgat-o în seamă pe nevastă, o moroşeancă bună de gură, care insista să ştie ce se petrece. A ieşit val-vârtej pe uşă şi în câteva minute era la Spitalul Judeţean. Acolo îl aşteptau nea Nelu, Maricica şi asistenta de gardă, care plângea înfundate. Pe la ora opt observase că pacientul din rezerva doctorului Chiriguţ nu era de găsit şi, speriată, l-a sunat imediat. Acesta a sosit într-un suflet iar după căutări mai amănunţite şi întrebări puse, şi-a dat seama că Paul a evadat cu complicitatea mamei şi iubitei sale. Poliţistul avea motive să se răstească la medic:

– Eşti direct răspunzător pentru asta! Când ţi-am propus să-mi laşi un om la uşa lui pentru a preveni orice surpriză, mi-ai spus că nu e cazul fiindcă e prea slăbit ca să încerce ceva, că o cunoşti bine pe jurnalista aia şi nu ar face nimic fără să te consulte. Ei, poftim! Acum trebuie să-i caut, iar şeful meu o să dea vina pe mine! Ai idee unde ar putea fi?

Nea Nelu se scărpină în vârful capului şi răspunse evaziv:

– Am sunat la el acasă şi la Doina. Nu a răspuns nimeni.

– Ai sunat,ai sunat… Haide să mergem acolo!

S-au urcat în maşina comisarului, pornind spre locuinţa profesoarei. Aceasta le-a deschis speriată și nu au putut scoate nimic de la ea, cu toate ameninţările poliţistului şi rugăminţile lui nea Nelu. Au încercat şi la uşa Doinei, pe care au trebuit să o forţeze, însă nu au găsit nici o pistă.

– Spune-mi, doctore, unde ar putea fi dus în starea lui. Gândeşte-te mai bine…

Nea Nelu se scărpină din nou instinctiv în creştet şi mărturisi poliţistului:

– Avea pemanentă nevoie de apă rece şi sărată. Unde ar putea găsi? Doar nu s-or fi dus la mare!? E cale lungă şi nu cred că ar rezista…

– La mare zici? se lumină la faţa comisarul. Poate că e adevărat! Se întorc la locul faptei! Cu ce crezi că ar putea ajunge acolo?

– Fata are o maşină, dar permisul îi e suspendat…

– Nu mai spune!? Crezi că pentru ea ar fi un impediment? Să mergem la garaj.

Au găsit garajul, i-au forţat încuietoarea şi bănuiala lor s-a adeverit. În acest stadiu, Bud l-a sunat pe comisarul-şef. Trebuiau să acţioneze rapid şi ferm.

*****************************************************************

Acul vitezometrului cobora rareori sub 1oo km/h şi Doina se simţea în mediul ei, plină de adrenalină. Maşina zbura pe şoseaua aproape pustie şi vântul îi amorţise faţa. Alături de ea, Paul, îmbrăcat doar într-o cămaşă, era în stare de somnolenţă. Din când în când deschidea ochii şi căuta flaconul cu apă sărată. Înghiţea cu poftă, întreba pe unde au ajuns şi se culca la loc. Se vedea că nu-i era bine şi organismul lui tânjea după umezeală. De aceea timpul era crucial şi viteza mare îl putea reduce. După calculele fetei, dacă nu intervenea neprevăzutul, trebuiau să vadă marea pe la ora şase, când se lumina de ziuă. Au ajuns cu bine la Bucureşti şi l-au ocolit pe şoseaua de centură. De acum erau pe autostradă şi Mercedesul înghiţea kilometri cu nesaţ. Au trecut Dunărea şi se apropiau de Constanţa. Paul se simţea din ce mai rău, iar apa din bidon se isprăvise căci a folosit-o şi la umezirea pielii uscate de vânt.

O frână puternică l-a readus la realitate: în faţa lor era un baraj al poliţiei. Doina a oprit maşina şi calcula ce decizie ar fi mai potrivită. Dacă s-ar fi supus controlului, viaţa iubitului ei era în mare pericol, căci nu ar fi putut ajunge la apă. Poate chiar ei sunt ţinta acestui filtru! Trebuia să rişte! Se uită la Paul,iar acesta dădu uşor din cap cu un zâmbet abia perceptibil. Era prima dată când avea dezlegarea lui pentru o ilegalitate. Maşina demară cu forţă, lăsând în urma ei fum şi miros de cauciuc ars. O maşină a poliţiei bloca sensul lor de mers şi pe partea stângă erau doi poliţişti înarmaţi ce le făceau semne să tragă pe dreapta. Şi-au dat seama că nu aveau de gând să oprească şi au avut timp să se ferească din calea lor. Din maşină a ieşit un altul care a tras două focuri de pistol.Probabil că ţinta erau cauciucurile, care au scăpat totuşi neatinse.

De acum fiecare secundă conta fiindcă erau în colimatorul poliţiei alertate, în mod sigur. Doina a ales să intre prin Mamaia, evitând oraşul mai aglomerat şi unde erau mai uşor de blocat. A găsit un drum printre hoteluri şi nu s-a oprit până pe plajă, unde a sărit din maşină să-l ajute pe Paul. Tânărul era slăbit şi păşea cu greu. Faţa îi era despuiată de piele, vânătă şi uscată, doar ochii mai erau omeneşti. Cu o putere zămeslită de importanţa momentului, fata a reuşit să-l ducă până la primele valuri ce se rostogoleau către mal. Pentru el era ca o gură mare de oxigen ce i-a redat vitalitatea şi i-a dat puterea să o poată strânge în braţe.Şoaptele lui i-au mângâiat urechea:

– Mulţumesc, Doiniţă! Eşti cea mai bună fată! Din păcate, aici trebuie să ne despărţim.

Doina îl mângâie pe cap şi apoi îl privi în ochi.

– Ne despărţim acum,dar ne vom revedea curând, zise ea tot în şoaptă. Nu uita că ne-am jurat iubire până la moarte şi, chiar dacă nu suntem căsătoriţi,jurămintele se respectă. Eu te voi iubi mereu şi te voi aştepta pe malul mării. Acum grăbeşte-te, căci se aud sirenele poliţiei. Ne vedem la Vama Veche, seara. Hai, du-te!

La sărutat pe buzele reci şi umede, ce se întrezăreau de sub cochiliile în formare. Apoi l-a împins uşor şi a privit cu tristeţe cum se scufundă în apa rece a mării. Nu a mai revenit la suprafaţă. Pe mal erau trei maşini cu sirene şi mai mulţi poliţişti cu arma îndreptată către ea. Cu mâinile ridicate, s-a apropiat de ei şi a acceptat cătuşele fără să scoată un cuvânt.