Eunucul: Iza (II)

Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.

Spirit călător: Ultima călătorie

Timpul trecea dureros de crud, și la fel de repede se terminau substanțele atât de prețioase pentru mine. Mă gândeam îngrozit la ce se va întâmpla atunci când voi rămâne din nou prizonier în corpul meu imobil, între cei patru pereți detestați. Ar fi însemnat, cu certitudine, cea mai nemiloasă condamnare, o situație care m-ar fi scos efectiv din minți. Poate că aș mai fi găsit bani pentru o nouă tranșă de licori, dar George nu ar mai fi fost de acord să mi le aducă. În plus, corpul îmi era tot mai slăbit și susceptibil să intre în colaps. De aceea se impunea să iau măsuri, înainte de a fi prea târziu și fără să dau de bănuit.

Prietenul mi-a venit la ora obișnuită, dar fără niciun gram de entuziasm. Se vedea clar că nu-i făcea nicio plăcere să mă vadă jucându-mă cu moartea și aștepta să se termine odată aceaste experiențe nocive unei vieți obișnuite. Deși i-am deschis o nouă perspectivă asupra existenței, care i se părea extraordinară și promițătoare pentru viitor, nu ar fi vrut să încerce măcar o dată să experimenteze acele trăiri, chiar dacă nu mai avea nicio îndoială în veridicitatea lor.

După ce mi-a injectat psilocibina, am reușit să trișez și să înghit toată licoarea asiatică. Cred că și-a dat seama, fiindcă m-a privit cu o deznădejde amestecată cu un sentiment de regret, de despărțire, de adio. Îmi părea rău pentru el și pentru situația deloc neplăcută în care se va afla de mâine. Pleoapele mi s-au lăsat pentru ultima oară, iar creierul a început să se răzvrătească. Era începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului.

M-am desprins de corp mai ușor ca niciodată și am aruncat o ultimă privire în urmă. Carcasa îmi părea străină și dezgustătoare, camera o închisoare insuportabilă, doar George mă impresiona cu lacrima ce i se prelingea către bărbie. ”Regret, prietene, că am fost egoist și m-am gândit întâi la mine. Poate că ne vom întâlni dincolo și atunci o să mă înțelegi. Iartă-mă!” Cu aceste gânduri am ieșit din încăpere, îndepărtându-mă lin de tot ce-mi era atât de cunoscut: blocul, luminile orașului meu, ale celorlalte orașe din țară, continent, planetă… Rămâi cu bine, Terra!

Bine ai venit Univers! Pe măsură ce mă detașam de atmosferă, măream viteza de deplasare tot mai mult și mai mult către limite, dacă există. Planetele se perindau pe lângă mine precum niște arbori pe marginea șoselei. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai multe. Am trecut cu nonșalanță pe lângă Jupiter, ”mușcând” puțin din straturile sale gazoase, apoi m-am avântat cu întărâtare spre alte stele, tot mai îndepărtate. Trebuia să merg până la capăt.

Viteza luminii era precum cea a unui melc, pentru mine. În curând străbăteam galaxii în câteva clipe, și doar curiozitatea unor descoperiri mă făcea să zăbovesc uneori. Am văzut planete uriașe, cu miliarde de miliarde de ființe minuscule, dar am văzut și planete mici, cu doar câteva creaturi uriașe. Unele specii erau primitive, în timp ce altele dădeau dovadă de o evoluție extraordinară. Atât de incredibilă, încât m-au perceput, pe mine și pe alte spirite cu care m-am întâlnit. Unele dintre ele au rămas, dar eu am plecat mai departe, mânat de o curiozitate nepotolită și o dorință nestăvilită de libertate.

Oare cum arată capătul Universului? Există așa ceva? Mă întrebam după fiecare descoperire și înaintea unui nou avânt. Deși ceea ce vedeam era mereu ieșit din comun, deși tentațiile de a examina mai îndeaproape erau aproape irezistibile, nimic nu mă oprea din îndeplinirea țelului. O singură dată am avut un șoc, simțit ca o sfârșeală, dar mi-am revenit repede. Atunci mi-am dat seama că trupul meu a încetat să mai funcționeze, iar spiritul se eliberase complet. Acum, chiar că nu mai aveam niciun motiv să mă întorc. Galaxie după galaxie, găuri negre și explozii gigantice, spectacole din cele mai grandioase, toate mă fascinau pe moment. La urmă rămânea doar viteza, în căutarea altor minuni, a unui ceva despre care n-aveam nicio idee.

Nu știu cât am rătăcit, pentru că timpul nu avea relevanță și nici nu știam cum se măsoară. La un moment dat, mi s-a părut ceva ciudat și m-am oprit din drum. Cu toate că stăteam, am observat că veneau spre mine miliarde și miliarde de galaxii, cu o viteză tot mai mare. Să fii făcut eu un ocol și să mă fi întors înapoi sau se întâmpla ceva ciudat? Nu aveam vreun ghid alături, astfel că am rămas nelămurit, continuându-mi drumul, multă vreme încă. A venit și momentul în care mi-am dat seama că nu mai e nimic nou de văzut pentru mine. Decât dacă…

Mă apropiam de o nouă Gaură Neagră, iar de data asta n-am mai ocolit-o. Trebuia să merg și pe drumul acesta, să văd ce e dincolo. M-am avântat cu curaj și am simțit puterea vârtejului. De acum nu mai aveam controlul și m-am lăsat dus de curent. Vedeam doar lumini și umbre, lumini și umbre… A urmat doar întuneric și sunete tot mai plăcute. Apoi, dintr-o dată, o lumină puternică… și durere. De când nu mai simțisem durerea! Și nici căldura!