Cum ne vindecăm de egoism

Un defect, o hibă în modul general de comportare – așa este descris, în general, egoismul. ”Defectul” de a vrea, aduna și păstra totul pentru sine, de a pune pe prim-plan propriile dorințe, nevoi, plăceri, de a nu se sinchisi de ceilalți și de a-și organiza viața astfel încât să nu fie deranjat.

”Da, și?” – ar putea replica ”egoistul de profesie”. ”De când este un defect să te iubești pe tine însuți, să cultivi încrederea în respectul pentru sine?”.

Nu este, atâta timp cât vorbim despre autoevaluarea iubitoare de sine și nu despre cea autodistructivă. Pentru că acolo duce, în cele din urmă, egoismul: la tăierea legăturilor cu lumea, mai întâi benevol, apoi prin efectul (provocat) de expulzare.

”Egoismul aspiră la singurătate, pentru a scăpa de dependențe.” (Henri Lacordaire, avocat și preot francez din secolul XIX).

Sigur asta ți-ai dorit? Crede-mă: nu! Fiindcă suntem creați și funcționăm ca ființe sociale, pentru care atingerea plenitudinii este sinonimă cu a împărtăși într-un sistem de dependențe.

DE LA EGOISM LA IUBIREA DE SINE

În primul său stadiu de evoluție, ființa umană era întoarsă exclusiv spre propriile nevoi: să se hrănească și să aibă un adăpost, condiții minime pentru supraviețuire. Aceasta a fost etapa iubirii de sine. Pe măsură ce a dobândit un minimum de siguranță s-a deschis, gradual, către un ”anturaj” din ce în ce mai larg: copiii, mama etc. Etapa iubirii dăruite. Copilul a primit mai întâi suficientă iubire, s-a simțit centrul universului și astfel a învățat să se iubească pe sine. Pentru ca apoi să învețe să și returneze iubirea. În caz contrar, ar fi rămas blocat în stadiul de ”centru al universului”, care știe doar să primească, nu și să dăruiască.

Altfel spus, persoana egoistă care acaparează totul în propriul profit și nu găsește plăcere în a împărtăși, nu se iubește pe sine cu toată ființa. Suferă, de fapt, de contrariul: aviditatea, nevoia de a-i smulge vieții ceea ce ar putea obține și altfel nu sunt semnul prea marii iubiri de sine, ci al dificultății de a crede în sine. Iată cum demolează psihologii una dintre definițiile superficiale ale egoismului, ca ”iubire exagerată pentru propria persoană”.

De fapt, nu această iubire narcisistă, bolnăvicioasă produce egoismul, ci atașamentul mai mult sau mai puțin patologic față de o imagine perimată asupra propriei persoane, aceea a ”copilului minune”, căruia nimic nu trebuie să-i lipsească.

Egoismul se redefinește, prin această prismă, drept lipsă de maturitate. Infantilism. Nu degeaba există comparația ”egoist ca un copil”.

MICA LUME A MARELUI EGOIST

Egoistul trăiește într-un cerc restrâns. Parcă ar fi incapabil să vadă și să audă tot ce nu-l privește personal. Mic copil, Ludovic al XIV-lea, ”regele-soare” proclama: ”Statul sunt eu!”. Egoistul proclamă: ”Lumea sunt eu!”. ”Restul” nu contează. Solitar, prin opțiune proprie sau prin forța împrejurărilor, nu este totuși prea satisfăcut de propria viață. Încă un semn clar că nu se iubește nici măcar pe sine, așa cum se spune sau se crede.

SUNT EGOIST ȘI MĂ TRATEZ

Punctul de pornire, în ”terapia anti-egoism”, constă în a conștientiza această slăbiciune și efectele dezastruoase pe care le are asupra victimei sale. Abia apoi devine posibilă ieșirea din cercul vicios conturat de tipare de gândire de genul: ”Nu te poți aștepta la nimic bun de la ceilalți… să luăm tot ce este de luat… nimic nu are valoare, dacă nu îmi aparține…”

EXERCIȚII DE ELIBERARE

Pentru a se elibera de povara egoismului, psihologii le recomandă tuturor celor care se recunosc în descrierea de mai sus un program intens de gimnastică a minții și a voinței:

Dăruiți. Poate fi vorba despre lucruri mărunte, dar gestul în sine de a dărui vă ajută să vă depășiți condiția și vă motivează. Pentru început, alegeți, pentru a dărui, persoane capabile de recunoștință. Gratitudinea lor vă va face să vă simțiți mai bine în postura generosului, pe când lipsa de reacție a unui beneficiar mai glacial v-ar putea frustra și… tăia cheful de a continua exercițiul mărinimiei.

Practicați sporturi de echipă sau arte marțiale, care asociază concentrarea asupra propriei persoane cu deschiderea spre și contactul cu ceilalți.

Deschideți-vă inima… generos în fața unui psihoterapeut. El vă va ajuta să restaurați sentimentul valorii, cu ambele sale valențe: valoarea personală și valoarea tuturor persoanelor din lumea înconjurătoare.

Aceste câteva psiho-trucuri vă vor ajuta să ieșiți din carapace și să vă întoarceți spre ceilalți, restabilind sistemul de dependențe care face din noi ființe sociale. Atenție însă la entuziasmul care vă poate lua pe val, de îndată ce aveți impresia că v-ați atins țelul!

”Omul nu este niciodată atât de egoist ca în momentele de exaltare, de entuziasm; pentru că atunci i se pare că nu există ceva mai măreț, mai demn de laudă decât propria sa persoană” (Lev Nikolaievici Tolstoi)

Sursa: ”Graiul Maramureșului”

Spirit călător: Desprinderea

Mi-au trebuit două zile să-mi revin, cu aspirine, ceaiuri şi băi fierbinţi. Diana mă certa întruna, de câte ori trebuia să mă ajute să ajung la vană, neputând să-şi explice de ce m-am îmbolnăvit. Bănuia că am încercat să mă sinucid, iar când vedea că nu-i dau nici o explicaţie, sfârşea plângând şi învinuindu-mă de egoism. George a trecut în fiecare zi să mă vadă, dar el îmi reproşa doar din priviri.

În cele din urmă, totul a revenit la normal şi am avut o discuţie cu prietenul şi asistentul meu totodată. I-am explicat cu cele mai convingătoare argumente că prima experienţă nu m-a descurajat şi trebuie să mai încerc o dată. Am avut timp berechet să mă gândesc cum să-l înduplec pentru a mă mai ajuta, dar numai după ce i-am promis că e pentru ultima oară. Adevărul e că se speriase destul de serios când a văzut ce puls slab am avut în timpul “somnului”, pe lângă temperatura foarte scăzută pe care am resimţit-o ulterior. Plus că trebuia să rabde reproşurile surorii mele, care bănuia că e părtaş la “îmbolnăvirea” mea.

Totuşi am ajuns la o înţelegere şi a venit seara în care era programată cea de-a doua experienţă. Pe cât de tare am aşteptat-o eu, pe atât de mult ar fi vrut George să nu mai sosească niciodată. Dar timpul e singurul lucru care-ţi poate da siguranţa efemerului şi eu aveam încredere în el. Cel puţin mă străduiam din toate puterile să-mi înving nerăbdarea.

De data asta am insistat ca să-mi fie administrată o jumătate de fiolă de psilocibină şi am jonglat şi la capitolul licorii Mâna Neagră: mi-am pregătit o linguriţă mai încăpătoare şi nu cred că George a observat diferenţa. La urma urmei era tot linguriţă, ultima mea şansă, în care trebuia să reuşesc. Totul sau nimic! Succesul sau moartea!

Am aşteptat amândoi să adoarmă Diana, iar pe la ora zece mi-a fost făcută injecţia şi imediat am băut poţiunea aceea scârboasă. Ca şi la prima experienţă, am simţit cum mă invadează căldura, şi somnul mă cuprinde. Am pierdut contactul cu exteriorul şi a început lupta cu liniile ce-mi invadau cugetul. De data aceasta erau mai luminoase şi mai dese, atacându-mă din toate părţile. Ce trebuia să fac? Cum puteam să trec la un alt nivel? Depindea de mine sau doar de drogurile luate?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări, am observat că liniile deveneau tot mai late, până s-au contopit într-o bandă ce se lărgea, precum o autostradă ce-şi adăuga mereu alte şi alte benzi de circulaţie, iar eu zburam deasupra ei căutând un reper. Banda luminoasă mi-a cuprins treptat tot orizontul şi strălucirea ei mă orbea, forţându-mă să închid “ochii minţii”. Se pare că am reuşit şi lumina s-a mai estompat, dar când am vrut să revăd “autostrada” şi am deschis ochii, nu mi-a venit să cred!

Mă vedeam pe mine, stând culcat în pat, cu faţa palidă, de parcă eram mort. Oare chiar eram fără viaţă? Drogurile m-au trimis pe lumea cealaltă, şi acum spiritul ieşise din mine? George era aplecat asupra mea şi-mi controla pulsul. Apoi îmi puse mâna pe frunte. Mă uitam curios la chipul lui pentru a ghici ce concluzie a tras. Era îngrijorat, dar nu a ieşit din cameră, ci s-a aşezat înapoi pe scaun, după ce m-a învelit cu o plapumă. Dar nu şi pe cap! Deci nu murisem!? Reuşisem!!!?

M-am uitat împrejur şi am căutat dovezi că nu visez. La televizor erau ştirile care-l arătau pe preşedintele ţării, Traian Băsescu, cum râde agasant în faţa reporterilor ce-l înconjurau într-un magazin. A reuşit să scape de ei, după ce le-a împărţit câte ceva din coşul de cumpărături, ba chiar şi o bere, primită cadou.

Deodată, uşa camerei mele s-a deschis şi în pragul ei şi-a făcut apariţia sora mea, Diana. Cum de am uitat să o încuiem? Femeia căsca somnoroasă şi era surprinsă să-l vadă pe George la ora asta, la mine. Am auzit clar când l-a întrebat:

– Ce faceţi aici? Cum de n-ai plecat încă?

George se fâstâci şi răspunse cu ceva întârziere:

– Am rămas să mă uit la televizor. Trebuie să înceapă un film pe care nu vreau să-l pierd… şi mie mi-a căzut canalul…

Diana se apropie bănuitoare şi se uită la corpul meu, curioasă:

– Ce face Vali? Doarme? Mi se pare sau nu arată prea bine?

– Chiar că nu s-a simţit prea bine şi a luat un somnifer, i-a replicat prietenul meu. Dar nu-ţi face griji că acum doarme dus şi o să-şi revină.

Femeia se uită la el şi apoi iar la mine, dădu din cap şi ieşi, bolborosind:

– Sper să nu faceţi vreo prostie, că-mi mâncaţi sănătatea! Trebuie să fiu cu ochii pe voi!

George răsuflă uşurat şi închise uşa după ea, după care reveni la mine, pentru un nou consult. Dădu îngrijorat din cap, dar s-a aşezat înapoi pe scaun. Se părea că nu murisem şi asta mă bucura. Am încercat să ies din încăpere, dar nu ştiam cum să procedez. Să fie ăsta tot universul la care am visat? Trebuia să mă eliberez de tot, dar eram ca un copil care nu ştia încă să-şi folosească „picioarele”. Mă învârteam mereu prin toate cotloanele, până am simţit că percepţia mea era din ce în ce mai diluată. Apoi totul s-a întunecat în jurul meu şi am fost atras într-un somn întunecat.