Fetița care visa pentru alții (17)

Timpul trecea tot mai greu pentru cei doi copii-adolescenți, ce se simțeau precum două păsări închise într-o cușcă de aur. Degeaba trăiau într-o grădină întinsă și paradisiacă, se delectau cu cele mai alese preparate și puteau să se scoale și să se culce la ore târzii. Deși n-ar fi crezut vreodată, parcă simțeau un dor tot mai profund de internatul profesorului Bogdan, de orele de agrement în care discuțiile se dovedeau plăcute chiar și când erau în contradictoriu, de profesorii virtuali de la care învățaseră multe lucruri interesante. Aici, în schimb, nu se preda decât limbi străine, istoria și religia aztecă, presărate cu reguli și obligații care le revin pentru a schimba lumea păcătoasă.

Sentimente recunoștea că tânjea după Poligraf și Visătoare, în timp ce Șoc se încăpățâna să nu vorbească despre asta. Totuși, aștepta de fiecare dată să-și întâlnească prietenul și să-i povestească impresiile zilei, imediat ce venea de la masă și, implicit, după întâlnirea cu Montezuma și Pablo. La început a fost entuziasmat, dar pe măsură ce zilele se scurgeau, chipul lui era tot mai trist și inima tot mai dezamăgită. De data asta, a venit „la spovedanie” cu cea mai traumatizantă experiență trăită vreodată, excluzând poate accidentul în care a fost electrocutat.

„Ce s-a întâmplat cu tine?”, l-a întrebat prin semne Sentimente. „Arăți groaznic”.

– Azi am omorât un om!, rosti dintr-o suflare Șoc, așezându-se pe bancă, alături de prietenul lui. Un om pe care de-abia îl cunoșteam și care nu mi-a făcut nimic.

„Cum așa?!”, se miră copilul de lângă el.

– Totul a fost ca un vis urât, de care n-aș vrea să-mi mai amintesc. Dar știu că nu-i bine, iar visul acesta poate să se repete tot mai des, deși nu-mi place și aș vrea să mă trezesc. Îmi spun că eu nu-s așa, că n-am avut încotro, dar tot nu-mi pot convinge conștiința. Trebuia să mă împotrivesc până la capăt, dar mi-a fost frică de oamenii ăștia, iar pe de altă parte, eram curios.

„Ce tot spui acolo?”, se repetă Sentimente.

Șoc își ascunse obrazul între palme, de parcă îi era rușine să-și arate zbuciumul, după care trase aer în piept și începu să se descarce cu glas stins:

– Am participat la un sacrificiu religios, despre care am citit că se practica în trecutul îndepărtat. Montezuma zice că e absolut necesar pentru ca zeii să ne ajute în redobândirea marelui regat și a supremației în lume. În plus, pretindea el, această ofrandă trebuia să vină din partea mea, ca o inițiere în ritual și o acceptare de drept în rândul celor care vor stăpâni lumea. Victima era un grădinar pe nume Mario, ales după o revelație venită prin Marele Sfătuitor, Pablo. Omul n-avea pic de vină, dar glasul zeilor trebuia ascultat fără crâcnire, iar cel sacrificat să fie mândru de această alegere. Eu credeam că această ceremonie va fi executată ca pe vremuri și mă pregăteam să plec înainte de a vedea măcelul, dar mi s-a cerut imperios să-l ucid chiar eu, prin electrocutare. Să-mi dovedesc astfel tăria de caracter și devotamentul pentru regele meu. Am refuzat cu vehemență, dar mi s-a spus că altfel dă drumul celor doi lei, care-l vor sfâșia în bucăți și îl vor mânca până la ultimul os. Omul va suferi mai mult, iar eu voi fi pedepsit pentru nesupunere. Ce puteam face, Sentimente?

Imagine similară

Băiatul nu știa ce să-i răspundă, dar îi atinse mâna cu palma, transmițându-i o undă de liniștire. Cu sufletul mai ușor, Șoc își continuă relatarea:

– A trebuit să le fac pe plac și i-am transmis un șoc puternic bietului Mario, care n-a apucat să simtă durerea sau să scoată vreun sunet. Montezuma zâmbea mulțumit, în timp ce Pablo se apropia de cadavru făcând semne și rostind rugăciuni doar de el știute. Uite așa am ajuns un criminal, Sentimente. Și mă tem că acesta e doar începutul, după cum îi cunosc acum pe cei doi fanatici. De asemenea, sunt îngrijorat pentru tine, de câte ori ne despărțim. Ăștia nu te apreciază deloc, ar putea oricând să te sacrifice sau, mai rău, să mă pună pe mine să te omor. Nu știu cum aș reacționa atunci, dar oricum ar fi o mare nenorocire.

„Nu te necăji pentru mine, gândește-te la tine și la cei care au mare nevoie de ajutorul tău”, îi răspunse Sentimente. „Vrei să fii Nino în continuare sau ai puterea să rămâi Șoc? Vrei să te conducă zei străini sau poți să iei singur decizii? Vrei prieteni noi sau te mulțumești cu cei pe care îi ai deja și nu îți cer să omori pe nimeni? Fetele de la internat au nevoie de tine, iar ție îți pasă de ele, o simt. Ai văzut și tu mesajul, dar nu vrei să-ți recunoști sentimentele. Încă nu poți zice că ești un criminal, pentru că ești minor și ai fost silit la un gest oribil. Poate găsim o cale să scăpăm din acest cuib blestemat și să ne întoarcem în familia noastră”.