Eunucul: Răzbunare cu preaviz(VII)

– Vă rog să luați loc la noi. Eu sunt comisarul Vlad Scutaru și am fost detașat temporar în acest oraș.

Bărbatul din fața lui Calup era mai degrabă tânăr, înalt, îmbrăcat impecabil și cu un zâmbet care-l deranja cel mai mult pe invitat. Dar se așeză instantaneu, cu o figură mirată:

– Nu înțeleg ce se întâmplă. Unde-i Dragoș?

Vlad rămase în picioare, făcând ture scurte în spatele biroului și fixându-l mereu cu privirea.

– Ce fel de om era Dragoș? Erați apropiați?, au fost primele întrebări menite să-l macine Calup.

– Mai beam și noi câte o bere, după servici. Cum adică „era”?, îi pică fisa omului.

– Adică nu mai este… sau e mort, cum vrei să-i spui. De aceea te întreb, ce fel de om era? Avea dușmani?

Calup își trecu mâna peste frunte, simțind că-l trec transpirațiile.

– Da’ de unde? Toată lumea îl plăcea pe Tatuatu, că așa îi ziceam noi. Era un om cinstit, d-le comisar.

– De Eunucu ai auzit?

– Ha, încercă să râdă matahala. Sigur că am auzit. Erau paznicii haremurilor la sultani.

– Eu mă gândeam la unul anume, din zilele noastre, răspunse Vlad iritat.

– Or fi și în zilele noastre, dar eu nu cunosc niciunul.

– Uite care-i treaba: Dragoș, împreună cu doi colegi de-ai lui, mi-au cerut informații despre unul Romi sau Romică, pe motiv că a încălcat legea. Eu i-am dat unele date, pentru a-l localiza și aduce în Baia Mare. Cei doi subalterni au fost găsiți a doua zi, unul pe jumătate nebun, iar celălalt fiind foarte speriat. Apoi l-am descoperit și pe Dragoș, împușcat în cap. Ce zici de asta?

– Aaaa, dacă-i vorba de Romică, e cu totul altceva. E clar că el l-a omorât pe Dragoș. Avea boală pe el, de la jocul de cărți.

– Îmi garantezi că prietenul tău era un om de cuvânt? Putem avea încredere în el?, întrebă răspicat comisarul.

– Absolut! Aș băga mâna în foc.

– Buuun! Ia să vedem noi ce avem aici… zise Vlad, apăsând butonul unei telecomenzi.

Pe ecranul televizorului din birou, urmă un filmuleț care-l făcu pe Calup să transpire din abundență, schimbându-și de două ori batista. Spre final, nu mai rezistă și izbucni:

– Ce e toată șarada asta? Nu poate fi adevărat!

– Totul este autentic, iar ce am găsit la locul faptei corespunde cu cele filmate. Doar Eunucul nu mai era de față.

Vlad scoase dintr-un sertar o armă și o puse pe masă.

– Acesta este pistolul cu care s-a jucat ruleta filmată. A fost cercetat cu atenție de experții noștri, și ghici ce au găsit? Arma e „măsluită”, dacă se poate spune așa. E reglată în așa fel încât, de fiecare dată când apeși pe trăgaci, butoiașul se rotește astfel încât mereu același lăcaș se oprește în dreptul țevii. Acesta e însemnat discret cu o liniuță, observabilă doar de cel avizat. Eunucul i-a pus glonțul lui Dragoș tocmai în acea gaură.

– Așadar l-a ucis, așa cum am zis eu.

– Vinovăția lui trebuie dovedită de judecători. Noi îl căutăm pentru a-l da pe mâna justiției. Pentru că, vezi matale, nu el a apăsat pe trăgaci. E drept că a trișat, dar cine l-a pus pe Dragoș să accepte un astfel de joc, oricum ilegal? De ce a făcut-o? Răspunsul vine în mărturisirile de la final, iar acestea te condamnă pe dumneata și pe Bombonel.

– Doar nu credeți așa ceva?! Sunt doar vorbe luate de pe un film.

– E drept, dar filmul e original. Iar despre omul care le spune ai numai cuvinte de apreciere, după cum mi-ai spus de la început. Ești acuzat de tentativă de omor, precum și omor.

– Omor?! Pe cine am omorât?

– Pe primar. Femeia aia… Rita… și-a modificat declarația și a arătat că a fost obligată să ia asupra ei crima. Chiar credeai că o să fie atât de simplu? Doar era cuțitul tău, iar femeii nu-i era ușor să te dezarmeze și apoi să-l împlânte cu atâta putere în spatele omului.

– Domnule comisar, vă dați seama cine sunt eu în acest oraș? Sunt susținut de toți oamenii importanți, iar fără mine totul s-ar duce de râpă. Așa că, vă sfătuiesc, ba nu, vă avertizez, că o să dați de dracu’ dacă vă legați de mine!

Calup se ridică în picioare, gesticulând și amenințând. Comisarul îl privea zâmbind în continuare și așteptând momentul în care ar mai putea interveni. Doar că acesta nu se produse și se văzu nevoit să-și cheme oamenii cu cătușe. Abia atunci și-a schimbat matahala tonul, cerând înțelegere pe motiv că are diabet, tensiune mărită și că nu ar putea suporta încarcerarea.

Calup a fost arestat pentru 24 de ore, apoi pentru o lună. Nu a rezistat mai mult de opt zile. Unii zic că s-ar fi sinucis, alții că a fost otrăvit, iar oamenii lui că a murit de inimă rea. Cei din urmă au ajuns și ei după gratii, cu reduceri de pedeapsă, în funcție de cât au „ciripit” la judecată.

Filmul bate viața

Ne plac poveștile frumoase și cu final fericit, încă de când eram copiii. Chiar dacă ne considerăm maturi, tot mai apelăm la ele, într-un fel sau altul. Filmul e una din variantele cu care evadăm din realitatea dură și ne implicăm emotiv în tot felul de aventuri. Ne bucurăm alături de personaje, ne întristăm cu ele și simțim o diversitate de alte emoții în desfășurarea acțiunii, de parcă ne-ar afecta direct și personal. Ne trezim din poveste doar când vedem că s-a terminat totul cu bine, iar pe ecran se perindă distribuția. Atunci, avem parte de un mic șoc care ne readuce în lumea noastră cea de toate zilele, mai dură și rareori cu Happy End.

E bine să revenim complet la realitate și să ne dăm seama că ea diferă mult de ceea ce se întâmplă pe ecran. Chiar dacă unele producții sunt inspirate din fapte reale, adevărul e mult cosmetizat și înflorit, pentru a da bine și a atrage audiența. Se spune adesea că viața bate filmul, însă această sintagmă se bazează pe excepții rare și înflorite tot din interesul de a șoca prin știri de excepție. De fapt filmul bate viața la orice capitol, și mulți dintre noi vor să-l copieze, preluând din comportamentul personajelor și încercând să trăiască la fel ca ele. De cele mai multe ori, vor fi dezamăgiți și vor suferi.

Viața nu e ca-n filme, și ne dă lecții pe care nu le-am prevăzut. Fetele frumoase nu trec pe lângă tine cu încetinitorul, fluturându-și pletele în vânt și așteptând să fie acostate cu vorbe romantice. Dacă treci cu mașina pe roșu, s-ar putea să nu scapi doar cu niște claxoane stridente. În realitate, eroul care a fost rănit în misiune, nu cere cu ardoare să meargă înapoi în Irak sau Afganistan, din patriotism și simțul datoriei. În viața de zi cu zi, tâlharul nu-ți ține un discurs atunci când are un pistol în mână, ci trage fără să te someze. Nu poți să-l rogi pe regizor să reia scena, ci o trăiești o singură dată, iar dacă te aștepți să intervină vreun scenarist, ai putea să ai o mare dezamăgire.

Filmul ne scoate din viață pentru un timp, oferindu-ne iluzii minunate. E bine să ne destindem și să învățăm câte ceva din ele, dar să nu visăm prea mult. Viața are alte reguli și, dacă nu de detașăm suficient de poveștile frumoase, nu vom reuși să ne-o trăim pe a noastră. Cu bune și rele.