Eunucul: Iza (IX)

Bărbatul se cufundă apoi în amintirile nopții care-l readusese parcă la viață. De unde până atunci a crezut că n-o să mai simtă plăcerea de a iubi și de a fi iubit, perspectiva se schimbase total și îi dădea speranțe la un viitor promițător. Încerca un sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci, o dragoste generoasă și răsplătită la fel de nobil de către femeia cu care o împărtășise. Aceasta trebuia să fie iubirea adevărată, pe care o căuta frenetic de când era copil?! În sfârșit, frământările luau sfârșit, chiar atunci când totul părea pierdut. Trebuia să-i spună Izei ce simte, să se asigure că și ea avea aceleași sentimente.

Băiatu îl trezi din visare, prin schelălăituri tot mai dese și o nervozitate în comportament. Se făcuse târziu, pe neobservate, și Iza trebuia să fi venit. Au pornit amândoi spre lăcașul lor, dar au fost dezamăgiți să vadă că nu era nimeni acasă. Câinele n-avea tihnă și îl îndemna la drum, pe poteca străbătută dimineață. Era foarte posibil să se fi întâmplat ceva, iar, la gândul ăsta, inima lui Romi începu să bată frenetic. Nici nu și-a dat seama când și cum a ajuns la marginea pădurii, fugind neobosit după patrupedul care se tot uita în urmă. Și l-a dus direct la locul unei scene devastatoare.

Înainte de hotarul dintre pajiște și pădure, într-un perimetru de verdeață călcat bine în picioare, zăcea trupul pe jumătate dezgolit al femeii iubite. Părul des și tineresc îi era răsfirat și amestecat cu firele tomnatice de iarbă, iar chipul abia i se distingea prin sângele închegat. După câteva clipe de zăpăceală, în care nu știa cum ar trebui să acționeze, Romi cedă instinctului și se aplecă deasupra ei, căutând un semn de viață. Îi ridică atent capul și așa mai descoperi o rană urâtă, provocată de o piatră de care se lovise probabil în cădere. Atunci sesiză parcă ideea unei respirații slabe, care-i insuflă nădejdea unei posibile minuni. Ochii Izei se luptau să se deschidă, iar buzele se chinuiau să silabisească ceva.

– Draga mea, stai liniștită… îi sugeră bărbatul, neștiind cum ar putea să-i fie de ajutor. Să te duc acasă?… sau să merg după ajutoare?

Un „nu” stins se putu percepe. Apoi, după un efort major:

– Lasă-mă să mor… aici… în natură. Ce frumos eee… asfințitul! Eu mă duc… la întâlnire… cu părinții.

– Cine ți-a făcut asta? Spune-mi, cine!, se revoltă bărbatul scuturând-o involuntar și lăsându-și lacrimile să curgă peste chipul femeii.

– Să nu… mă răzbuni… pe mine…te rog… să mă ierte… Dumnezeu…

A urmat un oftat prelung… și toate au încremenit: buzele, ochii, pieptul și Romi. Așa arăta moartea, în cea mai cumplită înfățișare a ei. Soarele își adunase toate razele, plecând impasibil la culcare, un motiv pentru Rică să-și revină din tânguire. Nu înainte de a mai săruta o dată buzele și fruntea iubitei și a o mângâia cu tandrețe. O mânuță de-a ei era cu pumnul încleștat într-o aprigă strânsoare, ceea ce stârni curiozitatea bărbatului. După un efort apreciabil, reuși să desfacă pumnișorul și să dezlege misterul: era un inel, probabil smuls de la agresor.

Nu a fost deloc ușor drumul spre casă, mai ales că Romi era încă slăbit. Dar determinarea face minuni, iar noaptea era și așa prea lungă. Până dimineață, avea tot timpul să care trupul, să sape un mormânt și să se gândească la răzbunare, chiar dacă Iza îl rugase să uite. El nu putea să meargă mai departe, ca și cum nimeni n-ar fi de vină pentru moartea ei. Poate că era egoism și voia să se răzbune pentru el, pentru dragostea pierdută, pentru viitorul distrus. Era ciudat că nu simțea oboseala, ci doar furia care clocotea în el sub presiune. Trebuia să se elibereze cât mai curând, chiar dacă apoi ar fi murit. Oricum, viața nu-și mai avea rostul și asta era a doua oară când a ajuns la această concluzie. Dacă, totuși, va mai trăi, nu putea rămâne aici, unde amintirile l-ar covârși. Va pleca departe și se va pierde printre oameni, printre vorbe deșarte și interese meschine. Să pună un dop gândurilor și sentimentelor și să destupe o altă sticlă. Fără iubire și compasiune, ci cu pragmatism și plăți onorate.

Mai era ceva petrol într-o canistră, suficient pentru a da foc lucrurilor din grotă. Nimeni n-avea dreptul să pângărească locul în care a murit și înviat, unde a cunoscut cel mai bun suflet și cea mai pură iubire. Poate doar ursul, cel care a fost primul chiriaș. A oprit doar câteva lucruri mărunte de-ale Izei, iar la celelalte a privit absent cum ard. Și ușa a eliminat-o, ca niciun om să nu poată ghici că aici a locuit cineva. Către dimineață, un fum dens se scurgea încă din fosta locuință, dar vântul îl împrăștia suficient de repede pentru a trece neobservat din depărtare. Atunci au pornit către comuna din apropiere, un om și-un câine.