Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

Imagine similară

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!