Tangențial (23)

”Georgicăăă, oprește-te! Georgicăăă… nu-ți trimite la moarte prietenii”, răsuna în mintea micuțului o voce de care nu putea să scape, oricât își scutura capul și încerca să o neglijeze. Era sigur că ambele forțe, ce se războiau acum, încercau să-i controleze voința, deci oricare dintre ele îi erau ostile. Oare se putea, totuși, ca soluția găsită de el să fie letală? Îi scăpa ceva?

”Georgicăăă, cheamă-ți prietenii înapoi. Nu-ți dai seama că vor sfârși înecați?” Înecați? Prin minte îi trecu episodul în care au fost capturați de planeta migratoare, amintindu-și cum au pierdut un om și era cât pe ce să se înece al doilea. Jetul de apă care-i ejecta sub mare presiune ar putea să ducă la pierderea cunoștinței și apoi la înec? Era un șoc prea mare pentru ei? O simulare rapidă îl făcu să-și dea seama că nu putea să meargă pe această cale. Iar acum era în criză de timp, cu oamenii care-l așteptau acolo sus.

”Georgicăăă, du-te după ei. Mai ai timp să-i salvezi și să-i aduci aici, unde le e locul”. Da, trebuia să meargă după ei și să le spună că planul nu e bun. Să-și ia adio de la Pământ și de la viață. Sibel îl pândea cu atenție, mormăind tot mai nerăbdător, în timp ce el se simțea strivit de timpul nemilos. Degetele îi fugeau iraționale pe tastele invizibile, în timp ce mintea prindea crâmpeie de fișiere, date, aplicații misterioase… Gravitație?! La ce o fi bun programul ăsta? Așaaa… interesant, foarte interesant! Chipul i se lumină, iar mâinile trepidau din nou cu voioșie, sub impulsul unei noi speranțe.

”Georgică, nu pierde vremea făcând o prostie. Mergi repede să-ți salvezi prietenii!” ”Mă duc acum!” răspunse în gând Gicu, apăsând pe Enter. ”Am zburat ca vântul”, continuă el, mai mult pentru a-și ascunde astfel gândul întemnițat adânc în mintea lui. Repetă la nesfârșit această propoziție, în timp ce-și lua un ultim rămas bun de la sirian și apoi pe tot parcursul traseului. Nicidecum nu erau vorbe în vânt, pentru că trupu-i zbura efectiv pe holuri, iar ascensorul prinse o viteză ce era cât pe ce să-l ducă la leșin. Își găsi echipa îngrijorată, iar cuvintele lui îi derută complet:

– Coborâți imediat de acolo! Se schimbă planul. Trebuie să ieșim afară și să fugim cât putem de repede spre cea mai înaltă colină.

Întrebările erau inevitabile, dar nu aveau timp de explicații, ci doar de îndemnuri și de încrederea în el. Cuvintele curgeau, totuși, doar că acompaniau efortul făcut de fiecare pentru a ieși în aerul rarefiat de afară. Corpurile le deveniseră ușoare ca fulgul, iar asta îi făcea să se miște hilar, după un impuls cât de mic.

– Am găsit o modalitate de a reduce gravitația planetei aproape de zero, îi lămurea Georgică pe parcurs. Efectul se manifestă doar în această zonă și ne va ajuta să ne desprindem ușor de planetă, fiind atrași cu ușurință de planeta-mamă.

Imagini pentru imagini cu pamantul din spatiu

Atenția celor patru oameni erau captivată de imaginea albastră a Pământului, ce creștea văzând cu ochii. Parcă nu le venea să creadă că revin acasă, după ce-și pierduseră de atâtea ori speranța să mai vadă această planetă minunată, cum nu mai exista alta în Univers. Respirau greu, dar priveliștea îi făcea ca inima să bată cu putere și plămânii să nu simtă efortul depus pentru inspirare. Săndel le întrerupse visarea, îmboldindu-i la fugă:

– Nu stați ca hipnotizați, dacă nu vreți să pierdeți ocazia de a păși pe ea. Hai la fugă spre dealul acela.

Întinse mâna înainte, după care făcu salturi acrobatice ce stârniră uimirea coechipierilor. Îi urmară exemplul și nu dură mult până au ajuns la locul dorit. O adiere nepotrivită le dădu de furcă, iar în cele din urmă deveni un vânt prea puternic pentru a li se opune. I-a luat pe sus, așa îmbrățișați cum erau, și i-a ridicat în slăvi, ca pe o frunză în mijlocul unei tornade. Cu ochii închiși și cu inima cât un purice și-au zis în sinea loc că pot să moară, numai să le ajungă corpul pe planeta în care s-a născut. Doar așa mai pot nădăjdui într-o reîncarnare a sufletului sau o nouă combinație de ADN la care să fie părtași. Dansul acesta în zbor a durat parcă o veșnicie, schimbându-se mereu din coșmar într-un vis liniștitor și apoi invers.

Impactul cu apa rece i-a trezit la realitate, obligându-i să-și deschidă ochii. Valuri uriașe îi aruncau de colo-colo, încercând să-i separe și să-i împartă între ele. Dar mâinile le erau înțepenite ca într-un lanț fără nicio slăbiciune. Când o za părea că obosește, celelalte trei îi transmiteau putere și o întăreau la loc. Altă încercare peste care au trecut cu dârzenie și răbdare, până când apa a început să se liniștească. Erau pe Pământ, iar asta îi făcea extrem de fericiți, de încrezători, de puternici. Privirile lor erau îndreptate acum către Soare, din mijlocul căruia se extindea o pată închisă.

– Cred că tocmai asistăm la atentatul lui Sibel asupra planetei cu zei, se auzi, printre valuri, vocea lui Săndel.

– Să fie impactul atât de mare?, răspunse Titus. Nu cred că e normal.

– Uitați-vă!, strigă Sabină. Se întunecă tot Soarele, iar Pământul se scufundă în noapte. Devine frig și… mi-e frică.

– Ce s-a întâmplat, nea Săndel?, întrebă Georgică cu vocea gâtuită.

– Mă tem că tocmai l-am ucis pe Dumnezeu!

SFÂRȘIT

Tangențial (11)

Timpul trecea tot mai greu pentru oamenii rămași în așteptarea celor doi frați. S-au scurs câteva ore și începeau să se simtă abandonați într-o cameră fără ieșire. Zadarnic au încercat să depisteze ușa prin care a intrat Albert și apoi a dispărut împreună cu fratele său; peretele, din același material ca podeaua, părea fără nicio fisură în partea dreaptă, pe unde văzuseră ei că ar fi trebuit să fie. În schimb, s-a găsit deschizătura prin care au fost introduși de toboganul lung și abrupt, un alt coșmar din care rețineau frânturi dureroase. Situația devenea tot mai tragică, mai ales că aveau nevoi fiziologice ce nu și le puteau satisface în încăperea imaculată în care respirau.

– Mă tem că s-a întâmplat ceva rău, altfel nu-mi explic lipsa lor atât de îndelungată, se plânse Sabina. Simt că nu mai rezist mult și explodez… sau fac pe mine.

– La fel suntem și noi, dar, în ultimă instanță, lăsăm orice jenă la o parte, se alătură Titus. După cum am mai spus, n-am încredere în Călin, cum nu am nici în frate-său.

– Păcat că nu putem urca pe unde am venit, măcar să căutăm vreo cotitură cu alte opțiuni, își împărtăși Săndel gândurile.

– Nici vorbă, răbufni Sibel. Eu pe canalul ăla n-aș mai intra pentru nimic în lume.

Ceilalți avură puterea să zâmbească la remarca sirianului, după care se așternu un timp tăcerea. Momente întrerupte de o surpriză extraordinară: pe ușa fantomă își făcu apariția Georgică, persoana la care se așteptau mai puțin. Asta nu însemna că bucuria revederii era mai mică, iar asta au dovedit-o sărind spre el și îmbrățișându-l.

– Ia te uite ce bine arăți, Gicule!, îl lăudă Săndel, cu chipul numai zâmbet. Nici nu se mai vede că ai fost accidentat.

– Ce s-a întâmplat? Unde sunt Călin și Albert? Cum ne-ai regăsit de unul singur?, se auziră întrebările celorlalți.

– Am să vă spun ce-i mai important, dar nu avem prea mult timp, se precipită micuțul. Cred că sunt urmărit și ar trebui să plecăm de aici.

– Urmărit? De cine?, întrebă Săndel

– Nu știu precis, dar s-ar putea să fie chiar Albert.

– Ei, uite c-am avut dreptate, rosti Titus triumfător. La fel o fi și Călin, doar sunt gemeni identici și gândesc la fel.

– Dar tu de unde știi toate astea?, reveni Săndel cu întrebările. Și cum te-ai despărțit de ei?

– Ooo, e o poveste lungă, însă trebuie să v-o spun, măcar pe scurt, răspunse Georgică, încercând să reziste unui discurs prea lung pentru felul lui de a fi. Pe mine m-au lăsat într-o cameră separată și mi s-a arătat cum să folosesc aparatul cu raze, pentru tratament. Nu știu dacă v-am spus, dar eu sunt pasionat de calculatoare și mă pricep bine în IT. Am fost hacker un timp, până m-au prins și mi-au cerut să fac programe antivirus, în schimbul libertății. De aceea am fost foarte curios să văd ce fel de programe au ființele de pe această planetă, dacă pot să intru în ele și să aflu cât mai multe informații. În timp ce piciorul își primea porția de tămăduire, mâinile îmi dansau peste niște taste misterioase la început. Am reușit, relativ repede, să transform semnele lor în litere de-ale noastre și să intru apoi în baza de date. E uluitor ce am descoperit!

– E de rău?, se auzi vocea tremurătoare a Sabinei.

Imagini pentru imagini cu planete misterioase

– Mă tem că da, răspunse Georgică, cu o figură ce exprima tristețea și entuziasmul deodată. Dar e și nemaipomenit de interesant. De exemplu, planeta asta nu e ceea ce pare. E mai degrabă o uriașă navă de transport, proiectată în spațiu de niște motoare puternice, care pot dezvolta o viteză mult mai mare decât a luminii. De la ele se simte căldura asta și se aude zgomotul misterios.

– Navă de transport? Ce transportă și care-i e destinația?, întrebă Titus.

– Nu știu sigur. E nevoie să intru și în alte fișiere, dar m-am grăbit să vă avertizez. Trebuie să plecăm de aici, să ne adăpostim într-un loc mai sigur și să găsim ceva alimente.

– Noi am încercat, dar nu am găsit ușa. Tu cum ai reușit?, se interesă Săndel.

– E nevoie de cipul acesta și ușa se deschide când ajungi în dreptul ei, îi arătă micuțul. Mă tem că Albert nu-l poartă în buzunar, ca mine.

– Vrei să spui că…, se îngrozi Sabina, arătând spre cap.

– Bănuiesc, cel puțin, aprobă Georgică.

– Precis știi unde să ne duci?, întrebă iarăși Săndel.

– Am luat cu mine o hartă, le arătă micuțul o foaie dintr-un material transparent, marcat cu niște puncte și linii. Dacă v-am găsit cu ajutorul ei, sigur vom ajunge măcar de unde am venit eu. Vă rog doar…

Cuvintele i-au rămas pe buze când în încăpere și-au făcut apariția cei doi frați, trăgând după ei un cărucior cu vase de bucătărie. Venise mâncarea mult așteptată, doar că de pe chipurile ofertanților nu răzbătea bucuria și generozitatea unui astfel de gest. Dimpotrivă, regăsirea lui Georgică în mijlocul prietenilor săi le-a produs o încruntare severă și niște priviri tăioase identice, de parcă erau copiate la indigo.