Tangențial (2)

”Ce s-a întâmplat cu mine? Am scăpat cu viață sau am ajuns pe lumea cealaltă? Bănuiesc că nu-s în Paradis, dată fiind căldura exagerată și durerea de cap care mă zăpăcește. Ia să văd ce alte traume mă așteaptă dacă mă mișc”. Cu aceste gânduri își revenea din leșin Titus, încercând să-și dea seama unde este și ce daune a suferit. Deși simțea dureri multiple, se bucură să constate că nu avea nimic rupt, cel puțin la brațe și picioare. Făcu un efort să-și deschidă ochii, cu teamă pentru ce ar putea să vadă.

Imagine similară

Soarele puternic îl obligă să-și întoarcă privirea spre plaja pe care era prăbușit, nu departe de lacul încă neliniștit. Se uită împrejur și nu-i venea să creadă ochilor. Toată pădurea dispăruse fără urmă, solul fiind pustiu ca un deșert complet arid, format din roci și nisip. Se ciupi insistent, crezând că visează sau chiar a murit și a ajuns în Infern, dar corpul răspundea prompt la toți stimulii externi. Făcu un efort și se ridică în picioare, pentru a privi mai bine priveliștea dezolantă. Hainele atârnau pe el ca niște cârpe pe jumătate ude și impregnate cu nisip. Cercetă malul apei și i se păru că vede ceva în la vreo două sute de metri, așa că se grăbi într-acolo. Se bucură să-l găsească pe Săndel, inconștient la început, dar care-și reveni după ce-l scutură bine. Și prietenul lui era la fel de uluit, deci nu puteau face decât presupuneri.

– A fost Armaghedonul și a ars toată pădurea?, sugeră Titus la nimereală.

– Fugi de-aici! Cum să ardă ditamai pădurea, iar noi să scăpăm cu viață?!, răspunse Săndel, după ce se ridică și privi dezolat în jur. Nu se vede pic de urmă, măcar din scrum. E tare ciudat!

– Parcă n-am mai fi pe lacul Bicaz, îl completă Titus. Nici nu seamănă cu el!

– Parcă n-am mai fi pe Pământ, omule! Poate că nici nu mai suntem.

– Ce vrei să spui? Unde să fim?

– Uită-te întâi la soare: nu ți se pare că e mai mare decât l-ai văzut vreodată?

– O fi o iluzie, după șocul prin care am trecut, încercă Titus să găsească o explicație.

– Cam prea multe ”iluzii” ni se arată deodată. Dragul meu, cred că tocmai am schimbat planeta…, îi spuse grav Săndel, punându-i mâna pe umăr pentru a atenua efectul veștii.

Partenerul său rămase înmărmurit, căutând dovezi mai plauzibile.

– Asta e imposibil, Săndel! În primul rând, planetele nu hoinăresc hai-hui prin Univers. Ele sunt supuse gravitației și fac parte dintr-un sistem solar. Nu știu ce s-a spus prin mass-media, dar cred că era vorba de o cometă sau un asteroid, fără atmosferă și apă, deci fără viață, spuse Titus, mândru de logica sa.

– Universul ăsta poate fi adesea imprevizibil și nu ar fi pentru prima dată când dă peste cap legi sau reguli pe care le credeam de neîncălcat. Îți spun la ce concluzii au ajuns astronomii, în timp ce tu erai rupt de lume. Planeta care venea spre noi cu o viteză foarte mare, pare că a fost proiectată în spațiu de explozia unei Super-Nove. E cu puțin mai mare decât Terra și nu se știe cum de nu a putut fi detectată decât cu patru săptămâni înainte de presupusa coliziune. Se spera, totuși, că va trece tangențial pe lângă noi, fără să producă mari probleme. Părerea mea este că a trecut prin atmosfera Pământului, iar gravitațiile celor două planete s-au intersectat tocmai în locul unde ne aflam noi. În acest fel am fost atrași de planeta străină, odată cu apa din lac și alte viețuitoare, cum ar fi rațele sălbatice pe care le vezi acum în văzduh.

Titus privi curios spre cârdul de rațe, atât de obișnuite pe pământ. Dar tot nu-i venea să creadă:

– Cum poate o planetă să aibă condiții de viață, dacă străbate spații interstelare fără sori, deci fără căldură, atmosferă prielnică și apă?

– E o întrebare bună. Cred că nu numai apă și viețuitoare a luat de pe Pământ, ci și o parte din atmosferă. Nu știm câtă, dar mă tem că nu o să țină mult, nici apa și nici aerul. O să ne vină de hac soarele, de care ne apropiem, sau temperaturile scăzute, dacă ieșim din sistemul nostru solar.

Titus nu mai avea argumente și nici mari speranțe, iar celelalte întrebări pe care și le punea nu-i puteau aduce vreo mângâiere.

– E mare minune că am scăpat cu viață, ba chiar nevătămați, continuă Săndel. Oare numai noi doi suntem norocoșii? Dacă nu mă înșeală privirea, mi se pare că văd ceva acolo, departe, între valuri.

– Unde?, se precipită Titus. Acolo? Poate e Sabina…

– Poate fi oricare dintre pasageri. Chiar sunt mai mulți! Acum îi văd mai bine, sunt agățați de ceva și ne fac semn.

Zicând asta, Săndel își aruncă rapid hainele de pe el și sări în apă. Titus îl urmă în același fel, uitând complet de durerea de cap și perspectiva unui sfârșit iminent.

Advertisements