Occident Express (7)

Colonelul Zamfirescu avea multe calități, nu degeaba a ajuns unul dintre cele mai active și decorate cadre din armată. Toți știau că-i ambițios, perseverent sau încăpățânat – după cum considerau prietenii sau invidioșii -, neiertător și răzbunător din fire. De aceea, un om cu vanitatea lui, nu putea să treacă peste eșecul misiunii de a captura trenul pirat, o operațiune care păruse atât de simplă, dar care-l dezonorase în fața superiorilor. Însă nu reproșurile lor îl dureau cel mai tare, ci lovitura pe care o simțea în mândria lui de militar profesionist și ireproșabil. Acest sentiment dureros l-a împins pe nesimțite către obsesia de a îndeplini cu orice preț acest țel, oricâte sacrificii ar fi trebuit să facă.

I s-a dat mână liberă, după mai multe insistențe în cercurile politice pe care le cunoștea bine. A început cu anunțuri în mass-media, prin care promitea o recompensă substanțială celui care îi va da informații privind traseul Occident Express-ului. Reacția doritorilor de câștiguri ușoare nu a întârziat să apară: sute de oameni l-au contactat, asigurându-l că ei știu precis pe unde va trece trenul într-o anumită zi și la o anumită oră. Însă datele se contraziceau adesea unele pe altele, de parcă ar fi existat mai multe garnituri de acest fel. Iar atunci când pontul părea verosimil și colonelul își mobiliza trupele, ceea ce s-a întâmplat de multe ori, se dovedea că totul a fost o înșelătorie care-l înfuria la culme pe Zamfirescu și îl făcea să se descarce pe toți cei cu care venea în contact. Nici nevasta lui nu era exclusă de la aceste răbufniri care au determinat-o să-l părăsească, luând cu ea și cei doi copii.

Rămas singur, obsesia colonelului nu se diminuă deloc, ci crescu în intensitate și frecvență. Cutreiera incognito toată țara în căutarea ocaziei de a se răzbuna, se întâlnea cu oameni de toate categoriile, intrând în case deocheate sau crâșme prăpădite, însoțit de locotenentul Pascu, singurul care-l compătimea și-l ocrotea în același timp. De obicei, auzea despre trecerea trenului la trecut, iar asta îl scotea iarăși din sărite. Dar, dintre atâtea întâlniri, una l-a convins din nou să-și adune oamenii și să împânzească cu ei o gară de câmpie. Omul cu informația era lângă el, supărat că fiul său apelase la Occident Express pentru a părăsi țara. De mai multe ori a încercat să o facă pe căi obișnuite, dar l-a prins la timp și l-a întors acasă cu forța, după care i-a aplicat câte o bătaie sănătoasă. Ar fi făcut la fel și de data asta, dar auzise că trenul acesta poate veni pe unde nu te aștepți, deci se temea să riște. Mai bine să scape definitiv de amenințarea lui, plus că primea și o sumă frumoasă de bani, ca recompensă.

Colonelul putea să-și mângâie iarăși mustața, prevăzând parcă mult așteptata răzbunare. Soldații erau pe poziții, tunarul era unul nou și fără mustrări de conștiință, iar Pascu își desfășurase oamenii pe partea cealaltă a gării. De data asta nu vor pregeta să tragă cu toate gurile de foc, la prima vedere a locomotivei sau la primele semnale sonore. Evacuaseră gara și personalul de serviciu, pentru a preveni victimele colaterale, dar și martorii unor eventuale nesincronizări. Pasagerul nu putea fi confundat și numai el trebuia lăsat să se miște în voie.

Zamfirescu știa deja pe de rost mersul trenurilor, din câte misiuni a avut parte la fața locului sau pe care le-a pregătit teoretic, aplecat nopți la rând deasupra hărților. Acum, scruta liniștit depărtările ce se expuneau de-a lungul liniei de cale ferată, dreaptă precum lumânarea. Mirarea nu-i fu deloc mică atunci când văzu ceva apropiindu-se, deși băiatul încă nu-și făcuse apariția. Ca niciodată, trenul venea mai devreme, poate pentru a-l surprinde nepregătit, doar că el era precum un pescar veteran, răbdător și experimentat în toate trucurile.

– Simioane!, strigă el tunarului. Fixează ținta pe locomotivă și trage imediat.

Imagine similară

Sergentul recepționă comanda și, în câteva secunde, proiectilul țâșni către ținta tot mai vizibilă. O lovitură în plin zgudui trenul și îl opri brusc din cursă, fapt subliniat cu un chiot de entuziasm al colonelului.

– Toată lumea în mașini!, transmise el. Mergem să prindem vinovații și să-i salvăm pe prizonieri. Să sune cineva la Salvare, pentru a prelua răniții.

În timp ce marea majoritate a soldaților se îmbarcau în autovehicule, în frunte cu colonelul, locotenentul Pascu și omul care-și aștepta recompensa, unii au luat-o înainte pe jos, nebăgându-l în seamă pe tânărul cu geamantan ce tocmai intrase în gară. Trenul era la aproape doi kilometri de stație, iar cei motorizați au ajuns imediat. Doar când s-au dat jos și s-au apropiat de vagoane, și-au dat seama că loviseră un tren obișnuit, care trebuia să fi trecut de două ore, dar avea întârziere. Au sărit cu toții să scoată oamenii din vagoane și să selecteze răniții, fiind bucuroși să constate că nu era niciun mort printre ei. În timpul acestei operațiuni, se auzi un șuierat cunoscut prea bine de colonel. Privind dincolo, peste fiarele îndoite și vagoanele răsturnate, văzu cum trece maiestuos Occident Express-ul, construindu-și singur calea temporară și apoi culegând-o cu aceeași rapiditate. Într-un acces de furie, scoase pistolul și îl descărcă înspre acele vagoane sclipitoare, țipând către soldați:

– Trageți în el cu ce aveți! Trageți în nenorocitul ăla de tren!

Dar militarii lăsaseră armele grele în mașini, pentru a fi mai eficienți în ajutorul dat pasagerilor. Până să ajungă la ele, garnitura oprise deja în gară să-l ia pe băiatul care pleca în Occident, lăsându-și tatăl bătăuș să se certe cu colonelul.

– Trebuie să-mi dați banii! V-am dat informații corecte, deci îi merit, căuta el să se facă auzit.

– Mai taci odată, că te împușc aici!, se răsti la el Zamfirescu. Grijania mamii lui de tren!