Copilul mării (17): Atac disperat

Ziua plecării a sosit cu emoții pentru fiecare dintre cele cinci personaje. Turcul Hassan era nerăbdător să revină printre oamenii normali, care-i apreciază calitățile de bucătar și îl răsplătesc cu vorbe de duh și veselie. Comisarului Bud i se vindecase rana și era dornic de mișcare pe uscat, unde se simțea în largul lui. Marin se gândea adesea la Lavinia și aștepta cu nerăbdare ocazia să o reîntâlnească, iar Doina știa că urmează o perioadă efervescentă de acomodare ca viitoare mamă și soție, într-un oraș mai mare și prea puțin cunoscut. Doar Paul regreta sfârșitul acestei luni minunate și își rezerva dreptul să fie mai puțin optimist în ceea ce privește viitorul lui printre oameni.

„Temerarul” a pornit la drum deodată cu un imaculat răsărit de soare, când vântul îi îndemna să ridice velele și să le lase în voia lui. Ziua toată a fost ca o festivitate luminoasă, în care vasul lor părea un car alegoric acvatic, continuat de o trenă lungă de vietăți marine ce săltau cu voioșie în urma lor. Nici noaptea nu s-a lăsat mai prejos, încoronându-i cu podoabele ei specifice, parcă mai multe și mai strălucitoare. Doar dimineață, când mai aveau câteva ore până în portul Constanța, Doina a reușit să-l contacteze telefonic pe Ghiță și să-l anunțe de venirea lor. Desigur că prietenul lor a fost în culmea fericirii, mai ales că nu avusese nicio veste de la plecarea lor în căutarea Insulei Nopții. Evenimentele s-au precipitat imediat după această convorbire.

Bud era în cabina de comandă, Hassan trebăluia prin bucătărie, Paul privea orizontul dinspre proră, în timp ce Doina și Marin se înveseleau de acrobațiile făcute de prietenii marini în siajul de la pupa vasului. Omul-scoică a sesizat primul pata întunecată care venea dinspre vest, mărindu-se vertiginos înainte de a-și da seama că e un pericol. Pe când s-a dumirit că-i elicopterul doctorului T, gloanțele au început deja să se împrăștie pe punțile iahtului, printre pânzele fluturânde, prin geamul cabinei de comandă, și pe trupul lui. A reacționat cât a putut de repede, îndreptându-se în fugă spre persoanele cele mai dragi, pentru a le pune la adăpost. Doina și Marin scăpaseră nevătămați după primul raid, dar era de bănuit că acesta fusese doar începutul.

Aeronava s-a întors cu o nouă salvă de mitralieră, de la o înălțime mai mică și cu stricăciuni mai evidente. Bud a ieșit în fugă de la timonă înjurând de mama focului și strigându-l pe Hassan. Turcul și-a scos doar capul afară, îngrozit de vacarmul din jur, după care a dispărut din nou. A treia survolare a venit la pachet cu o rachetă care a aruncat în aer o parte din proră, provocând un incendiu major. Era clar că doctorul voia răzbunare cu orice preț, iar pierderea mândrului său vas nu mai conta pentru el. Turcul a apărut din nou cu teamă și agitând un aruncător de grenade, dar comisarul nu-l putea prelua, fiind înconjurat de flăcări și căutat de gloanțele din elicopter. Doar Paul putea să înfrunte aceste pericole, dar nu înainte de a-i pune la adăpost, pe cât posibil, pe băiat și pe Doina.

Apoi, într-o cursă contra cronometru pentru viață, a alergat să ia aruncătorul și grenadele din mâna turcului ce tremura în spatele ușii. Nu mai trăsese cu o astfel de armă, iar asta făcea ca misiunea lui să se complice. Ferind în palme muniția și ignorând rafalele care-l vizau acum pe el, își luă un elan puternic și sări peste zona cuprinsă de flăcări. Comisarul, rănit la un picior și înfocat cumplit de focul mistuitor, primi cu satisfacție speranța unei replici la iadul care-i fusese destinat. Numai că tot doctorul lovi înainte, cu o altă rachetă, destinată chiar loculului unde se adăpostea Hassan. Bud nu se lăsă intimidat, ci își încărcă meticulos arma, după care ținti cerul, în așteptare.

Temerarul era distrus aproape în întregime, iar cei din elicopter savurau minutele dinaintea scufundării sale. De jos, se putea vedea chipul satisfăcut al doctorului și al asistentului Cazimir, în timp ce făceau ultimele ture în jurul torței ce avea să se scufunde curând. Probabil că acea trecere, mai lentă și la foarte joasă înălțime, trebuia să fie ultima, când s-a ivit marea surpriză. Din spatele perdelei de foc s-a ițit un proiectil fatal, care a lovit partea de sus a navei și a smuls efectiv elicea. Elicopterul s-a smucit dureros, a gemut a neputință și apoi s-a prăbușit greoi în flăcările de pe iaht. În aceste ultime secunde, ura și deznădejdea au fost cele care au luat locul bucuriei de pe figura Doctorului Teroare.

Clipele erau numărate și pentru supraviețuitorii de pe vas. Paul l-a apucat hotărât pe comisar și l-a aruncat cu putere peste bord. După care, din câțiva pași, a ajuns la locul unde-i lăsase pe Doina și Marin. Au sărit deodată în apa mării, cu două secunde înainte de a se auzi cum explodează aeronava. Temerarul se stingea rapid între valurile care-l îmbălsămau.

Imagini pentru imagini cu nave în flăcări

 

Advertisements

Copilul mării (15): Perla iubirii

Rana comisarului Bud arăta urât, de aceea s-au adunat îngrijorați în jurul lui. Se impunea oprirea imediată a hemoragiei, iar Doina se oferi imediat să îl îngrijească. Pentru că, după cum spunea ea, o jurnalistă bună trebuie să știe de toate câte puțin, mai cu seamă la acordarea primului ajutor. Glonțul trecuse prin antebraț, dar nu îi atinsese osul, deci nu era nevoie decât de o curățare temeinică și un pansament strâns. Polițistul insista să se întoarcă la timona vasului, însă se vedea pe el că avea nevoie de odihnă la pat. Paul îl asigură că-i poate ține locul, fiind familiarizat cu comenzile și cunoscând bine zona în care navigau. O mică problemă s-a ivit când omul-scoică a trebuit să intre în cabina de comandă, care era blocată pe dinăuntru de Hassan, bucătarul navei. Omul – speriat peste măsură de arătările nopții – a trebuit liniștit și asigurat că nu mai există monștri marini pe punte, iar când, în sfârșit a deschis ușa și l-a văzut pe Paul, a scos un strigăt de groază și a leșinat.Trecând cu seninătate peste toate acestea, Marin era foarte fericit de reîntâlnirea cu Paul, mai ales că avea șansa să-i cunoască pe prietenii ce-i veniseră în ajutorul lui.

Ca o recompensă pentru întunericul zilei, seara a venit cu o înseninare completă, ce permitea astrelor să-și reverse toată strălucirea de care dispuneau. Furtuna și-a adunat vânturile nebune și s-a îndreptat spre alte zări, plictisită de aceeași luptă zadarnică. Vasul și-a recăpătat controlul și acum înainta victorios, în timp ce chipurile pasagerilor săi deveneau tot mai vesele. Iar bucuria le-a explodat în exclamații când din adâncul apelor a apărut floarea mult așteptată: Insula Nopții. Era exotică și îi aștepta cu petalele deschizându-se.

După ancorare, au coborât bărcuța motorizată cu care au intrat pe unul dintre canalele micului paradis. Hassan își revenise, dar încă nu se putea scoate de la el vreun cuvânt inteligibil, în afară de exclamații de uimire. În centru i-a întâmpinat o intrare scăldată de jeturi de apă multicolore, ce dansau în ritmul unei melodii romantice. În urmă se putea distinge o trenă lungă din viețuitoare marine jucăușe și dornice să le fie admirată fiecare săritură acrobatică. Totul părea un vis pentru Bud, Doina și Hassan, o stare din care se temeau că se vor trezi printr-o mișcare bruscă sau un gând nepotrivit. De aceea nu îndrăzneau să vorbească decât în șoaptă, iar fiecare gest le era lin și bine calculat.

Marin era încântat să preia rolul de gazdă, să le arate celor trei oaspeți locuința și cât mai multe din accesorii. Deși erau obosiți după o zi atât de grea, invitații au participat la o cină aparte, compusă din ingrediente cu care nu erau deloc familiarizați. A fost momentul când bucătarului turc i-a revenit graiul, exclamând înciudat, spre hazul celorlalți:

– Halal mâncare! Da’ voi nu gătește nimic?

Imagini pentru imagini cu alge marine

Noroc că Bud a avut inspirația să ia de pe vas o sticlă cu coniac, din care s-au cinstit amândoi până au golit-o. După asta, nu prea mai conta că peștele era crud, iar algele nesărate. Nici somnul nu s-a lăsat mult așteptat pentru cei doi bărbați, Paul aranjându-le două paturi îmbietoare și invitându-i să se cufunde în așternuturile moi. Marin ar mai fi vrut să asculte poveștile noilor prieteni, dar își dădu seama că oamenii pământului obosesc repede și au nevoie de mai mult repaos. El, fiind mai rezistent, alese să-și petreacă restul nopții cu prietenii care-l așteptau în adâncuri. Dormitorul rămase doar pentru Doina, dacă asta ar fi fost și voia ei, doar că ea nu putea să se despartă de Paul o noapte întreagă.

– Te-am visat atât de mult în ultima vreme!, îi șopti ea după ce s-au retras împreună.

– E vina mea, răspunse el în aceeași tonalitate. M-am gândit la tine, iar tu ai recepționat telepatic.

– Și cu Marin comunici așa?

– Da, dar el a fost afectat de mutații și percepe integral fiecare mesaj. Iartă-mă, dar mi-era dor de tine.

– Ooo, Paul, dragul meu… și mie îmi era dor, zise Doina, invitându-l să ia loc lângă ea.

– Chiar mă iub…? Nu ai spus-o numai ca să mă încurajezi?, întrebă Paul, așezându-se cu sfială pe pat.

– Aaaa… te-am iubit mereu, chiar dacă uneori nu-mi dădeam seama. Acum sunt convinsă.

– Și m-ai visat așa cum arăt acum sau cum arătam înainte?

Femeia stătu puțin pe gânduri, încercând să-și amintească.

– Nu-mi dau seama. Cred că nici nu ți-am văzut chipul. Știam pur și simplu că ești tu. Nici nu mă interesa cum arăți, ci doar ce gândești, ce-mi spui…

Tăcerea se așternu din nou. De data asta, Paul reluă:

– Ești fericită?

Doina râse ceva mai tare și își duse mâna la gură.

– Acum mă simt bine, deci sunt fericită. La fel cum eram cu tine, în tinerețe.

– Și eu sunt fericit acum. Îți mulțumesc că ai venit, Doiniță, spuse el zăbovind cu plăcere asupra numelui.

– Îmi promiți că n-ai să mai fugi? Vei rămâne mereu alături de mine, Paul?

va urma