Bulgărașul de zăpadă (10)

Nu e simplu să stai de pază, în nopțile de octombrie, pentru o bucățică de pământ fără vegetație. Erau vremuri în care anotimpurile anului își respectau obiceiurile, iar brumărel nu făcea excepție. Frigul se insinua imediat după asfințit și, dacă nu erai pregătit, riscai să te alegi cu o răceală de toată frumusețea. Tata îl cunoștea foarte bine, după atâția ani în care s-a luptat bărbătește cu el. Cel mai des, în gara localității, unde aștepta cu colegii de muncă trenurile în care să încarce drojdia comandată de alte regiuni ale țării. Iernile veneau pe atunci cu zăpadă din belșug și cu un frig de-ți înghețau gândurile sub căciulă. De aceea întârziau unele garnituri, iar muncitorii trebuiau să aștepte în apropierea liniei de cale ferată până când auzeau șuieratul izbăvitor al locomotivei.

Pe lângă aceste încercări, părintele meu avea și o ocupație sezonieră în care tăia gheață din bălțile făcute bocnă de ger. Pe atunci, restaurantele își făceau provizii iarna, pentru ca vara să aibă cu ce răci sucurile, berile și alte mărfuri de acest fel. Bărbații rezistenți erau plătiți bine ca să tranșeze și să manipuleze grinzile de gheață, muncind zi lumină printre sloiurile periculoase și în apa rece care îi cuprindea uneori până la brâu. Țin minte cum venea acasă pe jumătate ud, deși era echipat în cizme lungi, cu obiele groase și bine înfășurate. Totuși, ne zâmbea cu mândrie că a reușit încă o dată să supună hidra iernii, deci merita un rachiu alb cu sirop sau un canceu plin de vin din producție proprie.

După aceste experiențe, omul nu-și făcea griji în fața unor nopți de toamnă, mai ales că avea pufoaică, izmene groase și obielele la care nu renunțase. Poate plictiseala ar fi fost un alt motiv de îngrijorare, dar putea să o alunge încropind un mic foc și căutând crengi uscate pentru a-l întreține. Abia a terminat de aprins primele găteje, când a văzut o siluetă lungă care se apropia pe furiș. Nicio teamă nu-l încercă, pentru că se pregătise și pentru asta, cu securea pe care o luase cu el, trebuincioasă în orice situație. O voce cunoscută îi înlătură orice umbră de suspiciune.

– Petre, sunt eu, Ion, se auziră aceste cuvinte șoptite, nu cumva să deranjeze prea tare liniștea binecuvântată a nopții.

– Bată-te soarele, să te bată, i-a răspuns tata, încântat că are cu cine se întreține pentru un timp, chiar dacă era vorba de Folturosu. Dar ce cauți aici în miezul nopții? Te știu om harnic, care ziua trage ca un bou, iar noaptea doarme buștean.

Vecinul se așeză lângă el și îi arătă o sticlă de litru cu ceva băutură în ea.

– Ce-i asta?, a întrebat paznicul de ocazie, cu o bănuială care-i provoca bucurie.

– Ți-a trimis Maricica o sticlă de vin de anul trecut, că ăla nou încă nu-i împlinit. Am văzut amândoi focul și ne-am gândit că așa o să te mai încălzești și pe dinăuntru.

Generozitatea asta i-a înmuiat inima tatei, dar l-a pus și pe gânduri. Nu prea erau ei oamenii atât de darnici, ceea ce însemna că și acum urmăreau să ceară ceva la schimb. A fost motivul pentru care l-a întrebat direct pe Ion:

– Ce-ți dorește inima, vecine? Doar nu vrei și tu din pământul ăsta?

Micul foc nu lumina suficient pentru a da în vileag expresia feței lui Ion, dar era suficientă și vocea afectată cu care a răspuns.

– Apăi, eu n-aș vrea nici măcar un bulgăre, dar Maricica m-a trimis să-i umplu o găleată. Iar la cât au cărat alții până acum, mă gândeam că nu o să i se vadă lipsa.

– Dar ei la ce-i trebuie lutul ăsta rece și negru?, își exprimă proprietarul uimirea. Doar nu face și ea tratament pentru vreo boală, așa cum tot aud în ultima vreme.

– Aaaa, nu, slavă Domnului! Îți spun drept, deși nu i-ar plăcea să-i știe prea mulți secretul: îl folosește ca mască de noapte pentru față. Zice că-i întinerește tenul și-l face mai sclipitor.

Tata a rămas înmărmurit când a auzit-o și pe asta, și-a privit mai atent vecinul, așteptând parcă să-i spună că a fost o glumă. Dar Folturosu nu era un om cu simțul umorului, mai ales în toiul nopții.

– Hai că e ceva nou pentru mine!, s-a exprimat în cele din urmă părintele meu, cu o voce care a tăiat adânc întunericul nopții. Chiar își pune pământ pe față? Și are efect?

– Ei, nu pământ pur și simplu, s-a justificat vecinul. Face o pastă din el, în care strecoară lapte și alte zemuri de care numai ea știe. Mie mi se pare că funcționează, pentru că-i mai bine dispusă și are mai multe prietene pe care le ajută cu asta. Iar eu nu mai sunt nevoit să-i suport toanele de până acum, doar că trebuie să o aprovizionez cu pământ proaspăt, din două-n două zile. Și asta numai noaptea, că atunci îi lutul mai dispus să-și elibereze substanțele binefăcătoare.

Tata a dat din cap a înțelegere, gustând apoi din vinul primit și îmbiindu-l pe Ion să facă la fel. ”Mare e grădina lui Dumnezeu, dar uite că și una mică, precum e a mea, poate să adune laolaltă destule ciudățenii”, și-a spus el în gând.

– Poți să-ți iei liniștit lutul necesar, când ai nevoie, și-a încurajat vecinul. Mă bucur că mi-ai spus și îți mulțumesc pentru tratație. Alții au luat cu sacii, fără să-mi ceară voie, iar dacă merge tot așa, în curând o să rămână doar o groapă. De-aș avea bani, aș tocmi pe cineva să-mi aducă pietriș de la Someș și să scap de grija locului ăsta.

– Ești nebun, măi Petre?! Să lași toată comuna fără un asemenea dar, ar fi cel mai mare păcat. Ăsta-i dat de la Dumnezeu, iar tu ești cel care trebuie să aibă grijă de el. Indiferent de crezi sau nu, important e că mulți își pun nădejdea în binecuvântarea lui.

Proprietarul mai trase o dușcă, dădu sticla mai departe și își rosti gândurile:

– Om vedea noi dacă e întemeiată credința asta, după ce vin analizele de la București.

Ion se mulțumi să se îndulcească din vinul înmiresmat, întărindu-și astfel speranțele că pământul ăsta e sfânt și va dăinui multă vreme.

foc-de-tabara | Agroinfo.ro