Copilul mării (3): Insula nopții

continuare

Un sunet discret se făcu auzit, la care Paul se ridică și se apropie de un mic panou de comandă.

– Exact la timp a sosit Matu cu hrana.

Atinse un buton al cărui led clipea, după care chepengul ușor de pe bazin se ridică silențios. La scurt timp, pe marginile din sticlă groasă își făcură apariția niște brațe lungi cu ventuze, urmate de un cap cu ochi mari și curioși.

– Matuuuu!, exclamă băiatul sărind vioi din pat și fugind spre ceea ce arăta ca o caracatiță de dimensiuni apreciabile. Mi-a fost dor de tine…

Două din brațele arătării se avântară și-l cuprinseră pe micuț într-o îmbrățișare insolită și pătimașă. După un moment de tandrețe, omulețul fu ridicat pe sus și scufundat zgomotos în apa revigorantă. Apoi alte două ramificații cu ventuze își făcură apariția din apă, purtând în ele alge și câțiva peștișori ce se zbăteau încă. Paul preluă mâncarea și îi lăsă pe cei doi să se hârjonească, în timp ce el spălă ingredientele și alcătui porțiile. După care se aruncă și el, iar joaca mai dură câteva minute, de data asta în trei. Ăsta era ritualul de început al fiecărei nopți obișnuite. Bipezii ieșeau bine dispuși și se ștergeau cu câte un prosop alb și pufos, înainte de a se așeza la masă. Matu îi privea de pe margine, dar câteodată încălca protocolul și ieșea din bazin, alăturându-se mesenilor. Nu și de data asta.

Imagine similară

– De ce e Matu singur în toată marea?, întrebă băiatul în timp ce mânca. Nu am mai văzut o altă caracatiță care să-i semene.

– Cred că ți-am mai spus povestea lui Matu, dar îți place să o tot auzi, chiar și când mâncăm. Ceea ce nu-i frumos printre oameni. Cu Matu m-am împrietenit când rătăceam prin Oceanul Atlantic, și a ținut neapărat să mă urmeze, deși nu-i prea priește traiul în apele prea puțin salinizate ale Mării Negre. Acum s-a mai adaptat, dar a suferit un timp doar pentru a-mi fi alături. E o caracatiță isteață și iubitoare, cum nu mai există alta. Acum, ia spune-mi, ce subiecte abordăm azi la educație? Că tot veni vorba de istețime…

– Așaaaa… Știu că avem de discutat despre Istoria și Geografia Mării Negre, despre limba maternă, despre…. anatomia omului și… arte.

– Atât? Ai uitat matematica?

– Uuuuf, n-am uitat-o, dar nu-mi prea place, se îmbufnă micuțul.

– Nu-ți place fiindcă nu o cunoști. Un lucru la care ești bun, nu se poate să nu-ți placă. Așa e și afecțiunea dintre ființe. Dacă nu cunoști o ființă, ba chiar ai informații greșite, nu o să te simți atras de ea, ajungând să o detești. De exemplu, oamenii l-ar prinde pe Matu și l-ar expune într-un bazin mic, ca să-i distreze. Asta dacă nu l-ar ucide pentru a-l mânca.

– Ooooo, Paul! Cum poți să vorbești așa ceva?! Mai ales când mâncăm.

– Scuză-mă, dar nu m-am putut abține. Revenind la matematică: trebuie să ai răbdare și o să-i găsești farmecul. De ea ai nevoie și la Istorie, și la Geografie, și la Anatomie… Mă bucur că ai terminat din farfurie. Hai să trecem la lecții, după care te așteaptă marea și prietenii de joacă.

Bazinul devenise parcă neîncăpător pentru Matu și noii veniți: câinii de mare Titu și Sisu, precum și mustăcioasa focă, Lala. Dar nu era loc de compromisuri, iar cei patru vizitatori știau că trebuie să aibă răbdare până ce omulețul lor își termina treaba. Paul a venit cu mai multe cărți, unele mari și frumos colorate, toate protejate de coperți impermeabile. Băiatului îi plăceau cărțile, mai ales cele cu poze, și le mângâia cu drag paginile fine din care emana o mireasmă nemaiîntâlnită în nicio altă parte a întinderilor străbătute de el. Oare așa miroase uscatul populat de oamenii de la care proveneau aceste cărți? Trebuie să fie un tărâm minunat!

Timpul s-a scurs, când mai repede, când mai greoi, dar momentul cel mai așteptat al nopții a sosit, spre bucuria tuturor. Au sărit amândoi între înotătorii ce-i așteptaseră cu atâta răbdare, coborând prin bazin în adâncul mării. Acolo îi aștepta o altă lume, plină de viață și libertate. Aproape toate viețuitoarele îi cunoșteau și veneau să le ureze bun venit. Altele, mai puține și probabil rătăcite de zona lor obișnuită, priveau curioase acel alai multicolor ce însoțea două ființe de mare rang. Noaptea din ape avea strălucirea ei, văzută în toată splendoarea de cele două perechi de ochi omenești… și nu prea. Pentru că ei se adaptaseră noii vieți și puteau vedea, la fel de bine, noaptea ca și ziua.

Au înotat în grup, o perioadă, apoi băiatul s-a desprins, prin încercările lui de a-i întrece în viteză pe Titu Și Sisu. Însă rechinii nu se lăsau mai prejos, și astfel Paul și Matu, mai potoliți de felul lor, le pierdură urma. Doar Lala încerca încă să se țină după ei. Băiatul știa că-i așteptat pe insulă, înainte ca aceasta să se scufunde, dar nu ar fi fost prima dată când aventurile îl făceau să nu fie punctual.

Advertisements

AUTOTROFII (II)

A renunţat la pizza pentru… nimic

Dar nu numai indienii, practicanţi ai unor culte diverse, pot devenii autotrofi. Doctorul Michael Werner, din Brunswick, specialist în chimia cancerului, trăieşte de patru ani doar cu hrană solară. Werner are 60 de ani, aleargă în fiecare dimineaţă peste trei kilometri, apoi ia micul dejun cu soţia sa, Angelica. Ea mânâncă destul de consistent, el bea doar o ceaşcă de cafea.

La serviciu, are un program încărcat, dar tot îşi face timp şi pentru o partidă de tenis, sportul lui preferat. După ce se întoarce acasă, cei trei copii, fiecare cu problemele lui, îl ţin ocupat. Viaţa lor pare absolut normală. Aşa şi este, doar că Angelica nu trebuie să gătească pentru Michael. Deloc.

Michael Werner n-a mai consumat hrană solidă de la Revelionul din 2001, când a mâncat o uriaşă porţie de salată de cartofi şi o bucată mare de tort, după care i s-a făcut rău. A fost o indigestie, dar Michael, doctor în chimie, s-a hotărât să renunţe la mâncare. A citit, s-a informat, dar ideea i-a dat-o o prietenă de familie care experimenta hrana solară, renunţând la hrana solidă.

Treptat, Michael a trecut şi el la hrana solară. I-au trebuit doar trei săptămâni să se adapteze la noua condiţie, care îi conferă infinit mai multă vitalitate. “E prana din textele sfinte, ki-ul cosmic, energia ideală!”, spune Werner. Dieta lui zilnică este formată din patru ceşti de cafea şi două sucuri de fructe naturale, plus, ocazional, un pahar de vin.

În rest, …soarele dimineţii. “Sunt o persoană absolut normală, fericită şi în deplinătatea sănătăţii”, spune Werner. “Înainte eram dependent de pizza, eram supraponderal şi mă simţeam epuizat după o zi de muncă. Mulţi colegi doctori mi-au spus că e o nebunie ceea ce încerc să fac. La un moment dat, chiar mi-au recomandat să vorbesc cu un psiholog”.

Foamea din minte

Adevărul este că transformările care se produc în primele 21 de zile par îngrijorătoare, mai ales slăbirea dramatică şi aspectul de “prună uscată” al pielii. După care organismul începe să proceseze noua dietă. Nu toţi reuşesc să se adapteze. “Cei mai mulţi dintre cei care renunţă o fac pentru că nu reuşesc să-şi scoată foamea din minte”, spune Werner.

Ca specialist în reacţii chimice, a observat că organismul capătă o rezistenţă uluitoare şi o putere de regenerare mult mai mare decât înainte, fapte dovedite de el prin analize şi fotografii. Sistemul imunitar pare o redută de necucerit. Doarme doar cinci ore pe noapte, suficient cât să se odihnească pe deplin.

O altă funcţie care a suferit modificări considerabile este memoria, care acum pare un “stick” modern, cu o capacitate de stocare uriaşă. Când reporterii l-au întrebat dacă dieta sa nu e cumva o formă de anorexie, dr. Werner a răspuns promt: “Eu nu mănânc, pentru că îmi iubesc corpul, nu pentru că-l urăsc! Şi asta schimbă toate reacţiile din organism, fiind un catalizator”.

Dr. Werner nu lipseşte de la mesele copioase date de prietenii de familie, deşi nu simte nevoia să consume nimic. Mintea lui nu mai are nici o relaţie cu hrana solidă. Corespondează cu vreo 30 de oameni care se supun voluntar aceluiaşi regim. Foarte invocat este şi numele lui Wiley Brooks, cel care în 1983 a înfiinţat, în America, “Institutul Celor ce se Hrănesc cu Aer”.

Din păcate, a fost surprins când tocmai îngurgita o plăcintă de pui, după ce susţinuse în public că nu consumase hrană solidă de 19 ani! De atunci, mulţi dintre cei care trăiesc cu aer sunt supuşi unor teste de control.

În 1999, o altă adeptă renumită a dietei cu aer, australianca Ellen Greves, a picat testul medicilor, după numai patru zile de hrană solară. Sănătatea ei s-a deteriorat atât de sever, încât medicii au pus capăt testării. Dr. Wernwr a participat însă la două experimente, de câte zece zile fiecare, şi a reuşit cu succes să demonstreze că prana este hrana ideală.

De ce există foamete în Africa?!

Problema pe care o ridică aceşti oameni nu este una uşoară. Cum reuşesc ei să trăiască şi să fie sănătoşi, când în lume există ţări unde oamenii mor literalmente de foame, mai ales în Africa, unde, se pune, soarele este mai strălucitor?!

Şi pentru această problemă, dr. Werner are un răspuns, dar nu o explicaţie: “Mor de foame, pentru că sunt convinşi că asta se întâmplă dacă nu mănâncă. A trăi cu energie solară este un concept pe care creierul, în primul rând, trebuie să şi-l însuşească. Sunt convins că metoda folosită de noi ar salva omenirea de la foamete, dar nu cred că omenirea este gata să treacă la acest mod de viaţă, care este foarte spiritual.

Eu, personal, n-aş îndrăzni să sfătuiesc pe nimeni să facă ceea ce fac eu”. Chiar şi el, care şi-a “călit” creierul, mai pofteşte uneori la pizza şi ciocolată. Şi chiar vrea să-şi satisfacă pofta, dar îmbucătura i se opreşte în gât. “Mentalitatea omului guvernează. E cel mai aprig război s-o învingi!”.

Experţii nutriţionişti nu acceptă această idee şi au şi ei dreptatea lor. Cum ai putea, de exemplu, să convingi copiii că pot trăi cu soare şi aer?! “Poţi să ţii un bebeluş în soarele dimineţii cât vrei, dar, dacă nu-l hrăneşti, va muri”, spune Helmut Oberritter.

“Numai plantele trăiesc cu hrană sintetizată din energia solară, dar vorbim de alt regn”. Admite, totuşi, că cei care se hrănesc ca dr. Werner au o mentalitate aparte, dar cum poate această mentalitate să-i ţină sănătoşi, fără să se hrănească cu mâncare solidă, nu poate explica ştiinţific.

“Sunt înclinat să cred că aceşti oameni fac parte dintr-o altă rasă umană, foarte restrictivă, care a fost în trecut şi a lăsat moştenire anumite gene, pe care, cu metodele din prezent, încă nu le-am detectat”, spune dr. Oberritter, mai în glumă, mai în serios. “În orice caz, sistemul prin care autotrofii umani supravieţuiesc este prea complicat să se fi dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp”.

Alăptare până la 7 ani, apoi… soare

Şi în Rusia cea plină de cercetători ai fenomenelor neobişnuite se găsesc autotrofi. Având o ţară greu de hrănit, conducătorii au finanţat multe studii de nutriţie, însă doar filosofii au reuşit să se apropie de “fotosinteza” autotrofilor.

Verdanski, de exemplu, era convins că omul este o fiinţă energetică şi trebuie să fie capabil să se hrănească doar cu energie din spaţiul cosmic. În Rusia, există un grup de autotrofi, care se întâlnesc cu regularitate la Muzeul Konstantin Vasiliev din Moscova. Aceştia cred că au descoperit şi soluţia pentru copiii autotrofi.

“Un copil trebuie alăptat până la vârsta de 7 ani, după care este perfect capabil să devină autotrof”, spune Zinaida Baranova, din Krasnodar, cea mai renumită dintre aceştia. “Mama, chiar dacă nu consumă hrană solidă, are suficient lapte pentru a hrăni copilul până la 7 ani”.

Zinaida a lăsat clar să se înţeleagă că există femei din grupul lor care au făcut acest experiment. Zinaida s-a supus testării sub supraveghere medicală. Cercetătorii de la Institutul Bauman au constatat că vârsta biologică a femeii pare a fi de 20 de ani, deşi e trecută de 65. Explicaţia: ea nu consuma hrană solidă de peste patru ani.

“Organele ei parcă s-au regenerat”, a constatat profesorul Spiridonov. Înainte de a renunţa la mâncare, avea chiar o boală cronică la stomac, plus diverse simptome specifice vârstei. Acum nu mai are nimic. Nu i-a fost uşor să se adapteze la dieta cu aer. A suferit de epuizare, avea crampe şi gura uscată. Starea de bine a început să se instaleze după o lună.

Biologii susţin că orice organism viu are nevoie de energie ca să supravieţuiască. Plantele, prin fotosinteză, procesează energia solară. Mai sunt organisme care îşi procură energia din anumite reacţii chimice proprii, dar ambele procese necesită enzime sofisticate. Omul nu are asemenea enzime, deci ar trebui să nu supravieţuiască fără mâncare. Totuşi, peste 3000 de oameni dovedesc contrariul!