Tangențial (4)

„O fi cu nervii la pământ”, se gândea Maria în timp ce o urmărea pe domnișoara de alături cum fuma țigară de la țigară. Era tânără, frumoasă și siluetă ca un manechin pe care hainele cântăresc mai mult decât corpul. Pe chipul machiat cu dărnicie se putea citi tristețea și uneori o grimasă de nerăbdare, accentuată prin priviri dese aruncate ceasului prețios de pe mână. Amândouă fuseseră invitate într-un birou improvizat, în așteptarea colonelului Andreicuț. Trecuse o săptămână de la prima lor discuție, timp în care femeia a așteptat ca pe jar o cât de mică informație despre soțul ei. Acum, în sfârșit, se părea că cercetările au ajuns în stadiul de a genera câteva concluzii.

Imagine similară

– Tot pe domnul Andreicuț îl așteptați?, întrerupse Maria tăcerea apăsătoare.

– Nu știu pe cine… mi s-a spus că aici voi primi informații, răspunse tânăra cu ochii pierduți.

– V-a dispărut și dumneavoastră cineva din familie?, riscă femeia o întrebare mai concretă.

– Da… da, da. Iubitul meu, Georgică… Ne-am certat, chiar înainte de ciocnirea asta cu planeta nenorocită. Mi-a spus că o să se sinucidă dacă nu ne împăcăm, dar eu nu l-am crezut. Acum îmi pare rău…, se pare că a făcut-o cu adevărat.

– Eeee, n-aveți de unde să știți, încercă Maria să o liniștească. Soțul meu iubea viața, își adora familia, dar tot a dispărut. A fost…

Colonelul intră cu sprinteneala-i caracteristică și le salută amabil.

– Dumneavoastră sunteți…

– Nedelcu Sânziana, completă tânăra strângând mâna bărbatului.

– Așaaaa…, pe dumneavoastră vă știu prea bine, îi zise apoi Mariei, întinzându-i și ei mâna. Am făcut tot posibilul, ținând cont de situația excepțională în care ne aflăm. Să nu vă așteptați, însă, la multe răspunsuri, și cu atât mai puțin la minuni. Suntem oameni, iar fenomenul acesta a fost gigantic față de puterile și cunoștințele noastre. Cum îl chema pe logodnicul dumneavoastră?

– Georgică, de fapt Gheorghe Zetea, se grăbi domnișoara să informeze. Nu suntem logodiți încă, dar ar fi urmat…

– Aveți o poză cu el?

Tânăra își deschise poșeta și scoase mobilul, căutând printre fotografii și oprindu-se la una, pe care o arătă colonelului.

– Avem o înregistrare cu toți cei care au urcat pe vasul condus de Pop Alexandru, soțul doamnei Maria. Se vede treaba că unul dintre ei era acest Georgică. Îmi pare rău pentru amândouă, dar nici măcar o parte din trupurile lor nu a fost găsită și nici nu mai cred că se va găsi. Condoleanțele mele, doamnelor.

Un oftat prelung și dureros se auzi din pieptul Mariei.

– Eu nu pot să accept această dispariție, răbufni tot ea. Trebuie să existe o explicație, doar nu s-au evaporat.

– Vă înțeleg, doamnă, și am căutat cu toții să lămurim misterul. Mai ales că am găsit fragmente din ambarcațiune, însă nici urmă de oameni. Părerea specialiștilor e că trupurile lor au fost aruncate în spațiu, odată cu apa din lac. Deci nici o șansă să supraviețuiască fără oxigen, chiar dacă n-ar fi murit la impact.

– Băiatul meu simte că tatăl lui trăiește, iar eu tind să-l cred. Poate că a fost prins de cealaltă planetă…

Andreicuț zâmbi cu indulgență la fabulația Mariei.

– Doamnă dragă, astronomii au constatat că planeta Major, cum a fost numită, nu are atmosferă, deci nu se poate trăi pe ea. Nu are rost să vă faceți speranțe deșarte, ci mai bine îi dedicați o piatră funerară în fața căreia să vă rugați pentru sufletul lui. Se fac formele necesare ca să primiți ajutor pentru ceremonie și o indemnizație pe viață.

– Și ceilalți?, se interesă Sânziana.

– Doar rudele au dreptul la ajutor, domnișoară. Vă înțeleg durerea și îmi exprim compasiunea, la fel și pentru celelalte victime. Apropo de asta, acum dispun de pozele tuturor și vă rog să le priviți, doamnă Maria.

Femeia recunoscu doar fotografiile prietenilor Titus și Sabina, la care se adăugă acum cea a lui Georgică. Despre ceilalți trei, le dădu colonelul câteva informații.

– Acesta e un cetățean român de origine siriană, pe nume Sibel. Regret că trebuie să vă spun, dar era sub supravegherea SRI, cu bănuiala că plănuiește un atentat.

– Aoleu!, exclamă Maria. Și de ce a fost lăsat să umble liber prin țară?

– Se voia prinderea șefilor, prin intermediul lui. Ăsta e cel de-al treilea și al patrulea pasager, zise colonelul în timp ce le arăta ultima poză.

– Păi, nu văd decât unul, se miră Sânziana, trăgând vârtos dintr-o nouă țigară.

– Nici nu e nevoie de mai mult. Sunt doi frați gemeni care seamănă perfect. Problema este că unul dintre ei și-a ucis părinții și vrea să scape și de fratele său. Totul de la nemulțumirea privind împărțirea averii.

– Extraordinar, ce oameni!, se cruci din nou Maria. Nici pe ăsta nu ați fost în stare să-l arestați?

– Au fost reținuți amândoi, dar fiecare își susținea nevinovăția, iar martorul principal nu era sigur care dintre ei e vinovat. A trebuit să fie eliberați și cercetați în libertate. Pentru acești trei indivizi nu a venit nimeni să ceară informații și nici ajutoare.