Copilul mării (10): Fricțiuni

Doctorul era total nemulțumit de evoluția cercetărilor în ce privește fenomenul Om-Scoică. Își pusese mari speranțe în potențialul oferit de o asemenea creatură, de posibilitățile extraordinare pe care le promitea o asemenea mutație naturală, în combinație cu ceea ce adăuga el prin geniul unic și știința pe care o stăpânea. Dar rezultatele întârziau să apară, experiențele eșuau în lanț, iar subiecții mureau pe capete. După o analiză atentă, și-a dat seama că era nevoie de o nouă abordare, motiv pentru care trebuia să poarte o discuție cu Paul. Legat și adus în biroul său, acesta nu părea cooperant și nici măcar receptiv la propunerile doctorului, până când i-a fost atinsă coarda sensibilă.

– E clar că așa nu mai merge! Ieri a fost a treia oară când te-am împiedicat să evadezi, iar eu nu sunt gardian, ci om de știință, cercetător. De ce nu vrei să ne înțelegem și să câștigăm fiecare? Eu să creez ființe ca tine, iar tu să poți pleca de unde ai venit. Acasă pe insula ta magică, alături de celelalte creaturi marine și lângă băiețelul tău mutant. Sau vrei să-l vânez, să-l aduc și pe el lângă tine?

Aici, Paul tresări și deveni mai atent.

– Aha!, exclamă doctorul, atent la reacție. Se pare că tu nu-mi ești de ajutor, dar sunt sigur că micul tău prieten deține gena pe care o caut. Și să nu crezi că-mi este imposibil să-l găsesc, cât o fi Marea Neagră de mare și insula aia de ascunsă. Crede-mă: am aparatura necesară și o ambiție nemăsurată. Însă, dacă-mi ușurezi căutarea și îmi spui coordonatele, copilul va fi adus nevătămat lângă tine și veți fi din nou o familie fericită. Iar după o scurtă perioadă, o să vă reîntoarceți amândoi în paradisul vostru. Ai cuvântul meu de onoare!

Paul nu scoase un sunet, deși îl privea intens în ochi de ceva vreme. Nici doctorul nu mai insistă, ci încheie cu câteva cuvinte:

– Ai timp să te gândești, dar nu profita de răbdarea mea. Sunt cu ochii pe tine și cu mâna pe butoane, și făcu un semn către pistolul cu electroșocuri, purtat acum la vedere.

În următoarele trei zile, doctorul T s-a ținut de cuvânt și a stat ore întregi în fața monitoarelor de supraveghere. Mai ales fiindcă că Omul-Scoică a intrat curând într-o stare de nemișcare totală, zăcând ore la rând pe fundul piscinei. Nu era mort, după cum s-au convins, dar nu răspundea la niciun stimul, de parcă ar fi leșinat. Poate era o formă de protest sau o stare de depresie, care trebuia să înceteze odată, iar dacă nu, vor găsi o metodă prin care să-l trezească. Nu a fost nevoie de măsuri extreme pentru că în a patra zi Paul și-a revenit și a mâncat cu poftă tot ce era în tava din apropiere. După care a cerut să-l viziteze pe doctor.

– Ce ai încercat să-mi transmiți prin gestul ăla copilăresc?, a fost întrebarea cu care l-a întâmpinat gazda.

– Ție, nimic. A fost doar o perioadă de reculegere și cugetare, se auziră primele lui cuvinte după atâta vreme, iar doctorul se bucură vizibil de ele.

– Cam lungă perioada asta. Puteai să ne avertizezi, să nu ne facem griji pentru tine.

– Îmi pare rău, dar nu am știut nici eu dacă voi reuși să intru în transă. E nevoie de mai mulți factori, iar cei externi nu depind de mine. Dar acum sunt liniștit și optimist, gata să te ajut în cercetările tale.

– Mda, rosti doctorul, privindu-l ceva mai suspicios. Probabil că în acest timp ai meditat și la propunerea făcută de mine.

– Aș fi tare bucuros să-mi revăd băiatul și fac orice pentru asta. Dar nu cred că-l veți găsi, chiar dacă îți arăt locul unde a fost ultima dată Insula Nopții. Tocmai pentru că e o insulă mobilă, care își schimbă coordonatele după dorința celui care o locuiește. Iar copilul știe foarte bine să o comande.

Bătrânul doctor îl privi atent peste ochelarii lucioși, încercând să ghicească adevărul. Cam greu, totuși, atunci când nu vezi decât niște ochii reci ce răzbat dintre cochilii inexpresive.

– Și care ar fi soluția ta?, întrebă el, bănuitor.

– O să merg cu tine.

– Mă gândeam eu. Dar de unde știi unde s-o cauți?

Imagini pentru poze cu scoici la ureche

 

– De aici, și Paul își îndreptă degetul arătător către cap. O fi mai greu de crezut, dar în mintea mea se aude marea, cu toate vocile pe care le cunosc. Probabil de aici s-a născut mitul prin care, dacă pui o scoică la ureche, percepi sunetul mării. Eu am ascultat-o îndelung, zilele trecute, mi-am regăsit prietenii și mi-am simțit casa aproape. Ia-mă cu tine și te duc direct la ea.

Doctorul se ridică de pe scaun și începu să se plimbe prin birou. Avea o dilemă mare, de care depindea viitorul său, iar riscurile trebuiau bine cântărite. Ambiția și mărețele lui visuri se puteau realiza în curând, însă nu avea voie să greșească. Pe de altă parte, trebuia să arate că-i un temerar.

– Plecăm în câteva zile. Să fii pregătit… și nu mai intra în transă.

Advertisements

Copilul mării (3): Insula nopții

Apusul devenea o amintire din ce în ce mai îndepărtată, în timp ce noaptea se așeza tot mai întunecată deasupra mării liniștite. Cupola de stele din trena nesfârșită a lunii își etala sclipirile, căutând fiecare din ele să se admire în oglinda imperturbabilă a apei. Apoi, pe măsură ce se regăseau, clipeau ștrengărește pentru a se asigura că e reflectarea fidelă a lor. Deodată, acel spectacol de liniște și grandoare începu să vibreze, iar oglinda apei își deformă chipul, chinuită parcă de durerile unei nașteri iminente. Și nu era nicio exagerare, pentru că, din burta ei misterioasă răsări lin un petic de pământ înverzit, ce se elibera tăcut din adâncul întunecos.

Era o insulă mică, ce părea făcută de mâna omului. Prea simetric erau construite canalele zidite în piatră ce o străbăteau, prea calculat erau distribuite plantele care creșteau pe pământul neted, prea bătătoare la ochi era capsula din mijlocul acestei apariții. Parcă pentru a risipi orice dubiu, acea construcție rotundă și întunecată se deschise în patru petale, lăsând să se vadă un alt înveliș, de data asta transparent, prin care răzbătea o lumină blândă. Și acesta se deschise precum o floare, descoperind complet o suprafață de circa 300 de metri patrați. Camere cu pereți de sticlă, straturi de verdeață și flori, obiecte de mobilier al cărui rost era greu de ghicit, un bazin mare în centru, erau doar câteva din dotările ce săreau în ochi. Fiecare lucru genera lumină proprie, de parcă ar fi avut viață, suficientă pentru a-l face vizibil, dar să nu eclipseze nimic din jurul său.

Și totuși, cele două paturi situate în centrul locuinței se cereau examinate mai îndeaproape. Nu fiindcă arătau ca două scoici uriașe semideschise, de un alb sidefat, la fel ca așternuturile imaculate, dar mai ales pentru cele două ființe care se odihneau în ele. În primul dormea încă un băiețaș gol și complet dezvelit, de vreo zece ani, cu părul negru și lung și cu o respirație imperceptibilă. Arătarea care ocupa ce-l de-al doilea pat e mai greu de descris. Avea două mâini și două picioare, de asemenea și un cap, dar parcă nu era om. Tot corpul îi era acoperit de plăcuțe dure, ca de scoică, de culoare închisă. La fel îi era și chipul. Doar pleoapele, care tocmai se ridicară, îți mai dădeau senzația că are ceva din specia umanoidă.

– Bună noaptea, somnorosule!, i se adresă el copilului. Avea o voce stranie, de parcă venea de departe și cădea ca valurile înspumate. Iar ai făcut zile negre, umblând prin locuri îndepărtate? Ești obosit?

Somnorosul începu să dea semne de viață, prin mișcări tot mai dese. Se ridică alene și deschise ochii, dând la iveală o culoare intensă, mai puțin obișnuită pentru un om.

– Nu-s obosit deloc! Ți-a spus Lala ceva?, întrebă el, uitându-se curios la cel care-i întrerupse odihna.

– Ce ar fi trebuit să-mi spună?

– Eu știu…? Poate că…

Omul scoică se așeză lângă micuț și îl cuprinse cu brațele. Apoi îi luă obrajii în mâini, fixându-l cu privirea:

– Îmi ascunzi ceva, dragul meu?

Băiatul scăpă un oftat și îl îmbrățișă, la rândul lui, după care spuse mai mult în șoaptă:

– Paul, eu te iubesc mult… O iubesc și pe Lala, îl iubesc și pe Matu și pe Titu și pe Sisu, dar… de ce stăm noi aici?

Omul scoică îl dădu imediat deoparte și se ridică în picioare.

– Ai văzut oameni, așa-i? Ai fost la mal în zilele trecute, în loc să vizitezi Templul, așa cum mi-ai spus?

– Daaa… puțin. Doar un om… și numai de trei ori.

– Ah!, copile, copile… Locul nostru nu e printre ei, ci printre prietenii noștri, printre rudele noastre de sânge. Crede-mă, că eu de acolo vin.

– Dar eu semăn mai mult cu ei decât cu Lulu… sau cu tine.

Paul se întoarse din nou lângă băiat și îl luă de mână.

– E drept că arătăm diferit, însă avem același sânge. Ți-am mai povestit că Matu mi te-a adus aproape mort. A trebuit să-ți dau din sângele meu, pentru a te salva. Din fericire, nu ți s-au produs mutații fizice evidente, poate fiindcă eu am fost înainte un om normal. Doar pe ici pe colo ți-a ieșit câte un înveliș de scoică, dar chipul ți-a rămas frumos și pur.

– Și Lavi e frumoasă!, se grăbi să spună micuțul.

– Cine e Lavi?

– Fata cu care m-am întâlnit pe malul mării. E fată, nu-i așa?

– Mda, cred că e fată. Sufletul tău știe mai bine. Doar că ar trebui să n-o mai vezi.

– De ce? E un om bun, simt asta!

– Nu mă îndoiesc de asta, dar nu-i singură. Pe lângă ea roiesc o mulțime de oameni, dintre care unii ți-ar putea face rău.

Imagine similară

– Îți promit că o să fiu atent și nu mă voi lăsa văzut! Te rog, Paul! O să mă apere Titu și Sisu…

– Doi rechini de mare și o biată focă nu pot ține piept nici măcar unui om. Mai ales dacă e înarmat.

Va urma