Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

Fusese o zi teribil de caldă, iar adierile nopții erau așteptate ca un trofeu menit să răsplătească trupul pentru chinurile prin care trecuse. Ferestrele stăteau parcă înfometate după aer, cu brațele larg deschise și cu urechile ciulite la orice zgomot nocturn. Arareori, câte un lătrat răzleț mai sfârteca liniștea dedicată odihnei, urmat de tropăitul unor pași grăbiți ce se pierdeau de-a lungul străzilor. Această atmosferă benefică o resimțea și Ghiță, în așteptarea somnului revigorant și a odihnei binemeritate. Oare visa deja sau chiar se auzea un zgomot surd dinspre ușă? Cine ar fi putut să-l deranjeze pe el la o oră atât de sacră? Putea fi un animal rătăcit sau un tâlhar care spera zadarnic să aibă ce fura din biata lui garsonieră. Amână pe cât putu să se ridice de pe perna aranjată cu grijă, dar sunetele înfundate nu dădeau semne că vor înceta.

– Cine e?, puse el întrebarea standard, în timp ce aprinse lumina și se apropie de vizor.

Bodogăni ceva, supărat că iar nu era lumină pe hol, după care repetă:

– Cine e la ora asta? Voi nu aveți casă? E trecut de miezul nopții…

O voce înfundată rosti ceva de genul:

– Domnul Costeniuc… scuze… Doina… Baia Mare…

Suficiente cuvinte pentru a-i trezi interesul și a-i fugări somnul. Deschise ușa cu încredere, dar imaginea ce-i fu dat s-o vadă îl înmărmuri, cât era el de tare în spirit. În fața lui se găsea o arătare masivă și înfricoșătoare, oricât ar fi încercat să se ascundă între niște haine deloc potrivite. Fața, pe care încerca să și-o mascheze cu niște mâini la fel de oribile, îi era alcătuită din bucăți sidefii, dintre care scăpărau două puncte albastre, ce te făceau să-ți înghețe sângele în vine. Prin cămașa prea scurtă se vedea că tot corpul avea același înveliș, de robot ce ar trebui să fie mereu lubrifiat, pentru a nu scârțâi la orice mișcare. Dar nu se auzeau decât pașii apăsați, pe care arătarea îi făcu în timp ce intra în locuință.

 

Imagine similară

– Mulțumesc! Poți să închizi ușa.

Acum se auzea mai clar ce spunea namila, doar că Ghiță nu-și revenise din spaimă și uimire. A avut nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca mintea lui să se reseteze și să înceapă a rejudeca logic. Doar nu era într-un film fantastic și nici într-unul de groază, deci apariția aceasta avea o explicație. Nici nu visa, fiindcă simțea cum îl doare mâna de la puterea cu care strângea clanța ușii. Deja avea o firavă bănuială, dar, ținând cont de faptul că oaspetele avea darul vorbirii, cel mai bine era să-l întrebe pe el:

– Nu am reținut, cu cine am onoarea?, bâigui el, fără a urma însă sfatul intrusului.

– Nu ne cunoaștem personal, dar am auzit numai lucruri bune despre dumneavoastră. De la Doina… din Baia Mare. Numele meu este Paul…

– Tu ești Paul?!, exclamă Ghiță, de data asta cu putere.

Acum se grăbi să închidă ușa, după care cercetă mai îndeaproape creatura.

– Extraordinar! Și eu am auzit multe despre tine, dar nici nu-mi închipuiam cum arăți. De fapt, nici nu mai speram că trăiești! Sfinte Sisoe! Ești o adevărată…

– Monstruozitate?

– Legendă! Eeeei… poate că la început inspiri teamă, dar pentru cine te cunoaște… iar eu știu despre cine-i vorba. Adică… sper că ai rămas același om. Cum ai supraviețuit atâția ani în sălbăticie? Dar ia loc la mine, însă nu pe scaunul ăla… nu cred că rezistă. Pe fotoliu… O să mă așez și eu, că mi-s oasele bătrâne. Spune-mi, ce val te aduce în civilizație? Cum m-ai găsit? Ai luat legătura cu Doina?

Ar fi vrut să vadă un surâs pe chipul rigid al oaspetelui, dar probabil că era imposibil. Nici vocea nu-i lăsa să se întrevadă vreo emoție.

– Eu zic că nu am trăit în sălbăticie, ci în liniște. I-am urmărit pe oameni de la distanță, făcând tot posibilul să nu intervin și să nu fiu văzut. Doina mi-a explicat pe vremuri cam pe unde stai, iar adresa am găsit-o ușor, doar ești încă un reporter cunoscut. Cu hainele astea a fost ceva mai greu, dar să știi că le-am plătit. Să lăsăm, însă, amănuntele și să trec la motivul pentru care te deranjez: înclin să cred că prietenul meu a fost răpit și e în mare pericol. E vorba de un copil de circa zece ani.

– Poftim? Acum sunteți doi?

– O, nu! Nu e ce crezi. Băiatul acesta a rămas orfan de mic, de când l-am crescut în mijlocul mării. E isteț și frumos, deci nu seamănă cu mine decât la modul de viață. Nu poate să supraviețuiască decât în apă sărată, care e, pentru el, ca aerul pentru oameni.

– Sfinte Sisoe! Am văzut, zilele trecute, un articol cu poza unui băiat cu părul lung căruia i se căutau părinții. Mi se pare că știu unde e internat. Se spune că-i un caz deosebit și-l vor transfera la București. Precis că despre el e vorba!

– Mi-ai dat o veste foarte bună. Știam eu că mă vei ajuta! Mai dă-mi și adresa, după care plec să-l scot de acolo.

va urma

Advertisements