Bulgărașul de zăpadă (13)

Pe acea vreme, se răsfăța în spatele casei noastre o întindere mare de teren pustiu, rămas după plecarea definitivă a unui evreu foarte înstărit și ale cărui clădiri au fost rase de pe suprafața pământului, fiind prea exorbitante pentru concepțiile conducătorilor de atunci. Nu a durat mult și în locul rămas viran s-a mutat o autobază cu numele de IRTA, din cât îi mai rețin eu denumirea. Zeci de camioane erau garate acolo peste noapte, iar dimineața se cutremurau ferestrele caselor când porneau la treabă prin gropile tot mai mari de pe stradă. Seara se întâmpla la fel, doar că în sens invers, iar huruitul motoarelor și trepidatul provocat de mastodonții pe roți ținea până aproape de miezul nopții. Uneori, tot cu ajutorul acestor mașini se aducea pietriș de la Someș, pentru a nivela traseul de pe uliță, dar era o cârpeală care nu dura mult.

Noi, copiii, eram singurii care se bucurau la vederea atâtor mașini impresionante, la volanul cărora admiram bărbați puternici și, uneori, îngăduitori cu noi. Îi vizitam de dimineață, în speranța că-i vom convinge să ne lase în cabină, ba chiar să ne ducă până intrarea pe șosea. Iar pentru asta foloseam toate trucurile de care eram în stare, lăudându-le camionul, admirându-le hărnicia în întreținerea lui și măiestria de la volan, intrându-le în grații prin aducerea unei scule anume din trusa pentru reparații sau povestindu-le ceva amuzant din viața noastră. Duminica aducea liniște în garajul autobazei, dar pentru noi însemna o altfel de distracție. Paznicul era bătrân și adormea în ghereta lui, în timp ce noi ne străduiam să ajungem la o ușă lăsată deschisă de vreun șofer, să pătrundem în cabină, să răsucim volanul și să ne închipuim că suntem conducători auto pe șosele. Mirosul de benzină ni se părea cel mai plăcut parfum, iar pielea neagră de pe scaune ne oferea un confort de vis. E drept că nu întotdeauna găseam o mașină pe care să o putem explora, dar se aflau acolo și alte mijloace de distracție, cum ar fi rezervorul gigantic al unei cisterne, din care se alimentau camioanele. Și aici se întâmpla ca lacătul să nu fie pus întotdeauna, iar noi profitam de asta, spălându-ne pe mâini cu benzină, după cum am văzut că făceau șoferii. Doar când se trezea nea Ștefan și ne fugărea, cu gura mare și o bâtă fluturând în mână, trebuia să fugim din curte și să așteptăm pe aproape o altă ocazie. Știam noi că era om bun și nu ne-ar fi lovit niciodată, dar îl respectam pentru că și el închidea ochii la unele boacăne.

În schimb, părinții mei erau foarte necăjiți de vecinătatea cu acest garaj și de șoferii care le făceau multe probleme. Cel mai grav era faptul că ne polua constant fântâna, prin gălețile unsuroase cu care scoteau apă pentru mașini. Apoi cu pietrele pe care le aruncau în nucul nostru mare de la drum și din care unele ricoșau în ferestrele casei, spărgându-le. Și nu în ultimul rând, nu le plăcea deloc când veneam murdar cu vaselină și mirosind de la o poștă a benzină.

Poate vă întrebați ce legătură are această expunere cu pământul atât de dorit din capătul grădinii noastre, dar se va dovedi că există una… regretabilă. S-a întâmplat în cea mai neagră noapte de pază a tatălui meu, atât de întunecată încât nici luna cu stelele ei nu au putut să transmită măcar un strop de lumină. Deși nu era prea frig, tot se impunea un foc, măcar prin el să se poată vedea ceva în apropiere. Numai că și flăcările lui se înfiripau prea timid, de parcă s-ar fi rușinat să se expună într-o atmosferă acoperită de pătura norilor. Părintele meu știa că vecinul Ion nu avea de venit în noaptea asta după găleata obișnuită de pământ, deci îi va lipsi și vinul lui, iar asta îi transmitea un presentiment sumbru. Bănuiala a început să-și arate justificarea în momentul când, din întunericul dens, s-au apropiat de el patru siluete de bărbați. Pe doi dintre ei îi cunoștea ca fiind șoferi în autobază, dar asta nu-l liniștea deloc, pentru că ceilalți veneau împingând o roabă cu saci și unelte.

– Bună seara, bade Petre!, se adresă șoferul din față, un bărbat de-o vârstă cu tata, dar mai bine făcut și cu un prestigiu care inspira teamă.

Se știa că-i un oșean temperamental, ușor de scos din fire și greu de potolit în orice încăierare. Nu degeaba avea o cicatrice respectabilă pe față, după o bătaie în care și el a tăiat pe mulți, de aici și porecla de Cuțitaru. Colegul lui era mai mic de statură, ceva mai plinuț, prieten de pahar și năzbâtii, pe numele Buiacu. E posibil ca și ăsta să fie tot o poreclă dobândită prin comportamentul lui pretențios. Paznicul de ocazie i-a examinat pe cât îi permitea lumina plăpândă a focului și cele două lanterne mânuite de șoferi.

– Bună seara vă zic și eu, a răspuns el cu inima îndoită. Dar asta depinde numai de noi.

– Că bine zici, vecine, îl completă zâmbind Cuțitaru. Va fi bine pentru toți dacă ne lași să încărcăm niște pământ din ăsta, iar dumneata primești o sumă frumușică, fără să faci nimic. Oricum, am auzit că altora le-ai dat și pe gratis, ba chiar ai vrea să scapi de el.

Oșeanul își concretiză oferta printr-o bancnotă de o sută de lei, pe care o arătă și apoi o îndesă în buzunarul din dreapta pufoacei lui tata. Erau bani frumoși pe atunci, însă niciun om onorabil nu ar fi acceptat o tranzacție impusă, de parcă părerea lui n-ar mai fi contat. Părintele meu gândea la fel și de aceea a scos ușor hârtia albastră, sugerând cât se poate de politicos că nu vrea să o accepte.

– E drept că le-am dat oamenilor câte ceva, să-și încerce norocul în diferite necazuri, dar văd că voi veniți să cărați cât toți laolaltă. La ce vă trebuie atâția oameni și saci? Pun rămășag că vreți să umpleți o basculantă și să lăsați în urma voastră o groapă urâtă. Adevărat e că mă apasă problemele pe care mi le-a adus terenul ăsta, dar acum e sfințit și luat în inventarul miliției. Popa și șeful de post mi-au dat o sarcină, iar eu am promis că o voi duce la capăt, pe cât voi putea.

Amândoi șoferii au izbucnit într-un râs batjocoritor, imitați ca la comandă de ajutoarele lor. Cuțitaru s-a apropiat de urechea tatei și i-a șoptit pe un ton amenințător:

– Popa și miliția nu-s aici, acum, să te ajute. Așa că te sfătuiesc să iei banii și să stai liniștit sau o să te plătesc cu ăsta, termină el amenințarea, arătându-și ditamai cuțitul pe care-l purta la brâu.

va urma

Cuțite - Arrow