Bulgărașul de zăpadă (12)

Familia Bercovici era pe atunci cea mai înstărită de pe strada noastră. Pentru mine păreau și cei mai bogați oameni din localitate, dar ce știam eu în anii aceia de copilărie. Îl admiram pe domnul Șiomon, capul familiei, cum venea de la servici într-un costum impecabil, cu o geanta de piele în mână și ochelari cu rame aurii. Nu știam ce lucrează și cât câștigă, dar mă impresiona când îmi zâmbea și adăuga câteva cuvinte sau chiar o invitație în casa lui mare și frumoasă. Cea mai mare și frumoasă din împrejurimi, cu camere multe și mobilier de lux, unde îi întâlneam băiatul de-o seamă cu mine, David.

Ca și mine, David a fost lovit de poliomelită și a rămas cu sechele la picioare. Deși nu putea să meargă, purta proteze și făcea zilnic exerciții de recuperare cu ajutorul menajerei care le îngrijea și casa. Acolo le mai admiram pe doamna Bercovici – o femeie plinuță, foarte preocupată de aspectul ei fizic – și fata de șaisprezece ani, Maria. Pe cea din urmă mi-o amintesc ca pe un înger înveșmântat mereu într-o rochie albă, un păr negru, lung până aproape de genunchi și un zâmbet călduros care îți topea inima în câteva secunde. Eu mă trăgeam până în antreul încăpător, având grijă să nu murdăresc covorul gros de la intrare, locul în care îmi așteptam prietenul de joacă. Menajera îl aducea pe un cărucior, odată cu jucăriile alese pentru a ne delecta în acea zi. Iar acestea erau nenumărate și din cele mai uimitoare, de parcă intrasem în raiul jucăriilor: avioane de diferite mărimi, soldați dotați cu arme de tot felul, lego, cuburi, puzzle-uri, mașini de pompier, de poliție, de salvare, dar mai ales o mașinuță care mergea în cerc aproape un minut, până trebuia trasă din nou cheia. Fiindcă mă asemănam în ce privește problemele cu deplasarea, eu eram singurul copil acceptat pe lângă David, părinții evitând astfel răutățile prin care cei sănătoși ar putea să-i afecteze sufletul sensibil. Însă nici eu nu puteam să-l vizitez decât atunci când mama lui considera că starea lui de spirit necesită o socializare cu cineva din lumea exterioară.

Țin minte când mi-am întrebat părinții de ce familia Bercovici e altfel decât oricare alta pe care o cunoșteam și am reținut un singur cuvânt: ”evreu”. Acea denumire, necunoscută mie pe atunci, a început să-și deconspire valențele în anii 60, când s-a dat o lege care le permitea evreilor să plece din țară, oriunde ar fi fost primiți. Doar că nu puteau duce cu ei decât o anumită sumă de bani, iar averile rămase intrau în posesia statului. Parcă revăd freamătul care a cuprins întreaga localitate, transmisă și mie prin veștile pe care le auzeam de la ai mei și vecini. Mulți ”jizi” s-au hotărât să plece, iar printre ei se numărau și cei din familia Bercovici. Își vindeau mobilierul, hainele scumpe și bijuteriile, iar banii obținuți îi cheltuiau pe petreceri organizate seri la rând, prin rotație. Eu priveam trist de peste drum cum vin musafiri țanțoși și ascultam muzica, cântecele vesele și glasurile puternice care se auzeau din casa impresionantă. Acolo nu mai era loc pentru mine, iar chipul lui David nu se mai arăta, măcar la una dintre ferestrele care dădeau spre stradă. Nici n-ar fi putut de unul singur, așa cum nici eu nu puteam să intru printre picioarele invitaților.

Am plecat la internatul școlii înainte ca vecinii noștri să părăsească țara, iar mama mi-a scris cum a fost această despărțire. Domnul Bercovici, așa cum îi spuneau majoritatea consătenilor, a venit pe la noi acasă, doar cu o zi înainte de marea plecare. Era trist și purta în mână o valiză, ca un simbol al călătoriei care-l aștepta. Tata s-a simțit onorat de vizita unui oaspete atât de respectabil și nu știa cum să-i facă mai plăcută șederea. Distinsul vecin nu era omul care să piardă vremea cu formalități și a trecut direct la subiect.

– Bade Petre, s-a dus vorba despre pământul dumitale, cum că ar avea calități deosebite, dar eu n-am avut încă ocazia să-i testez valoarea. M-am gândit mult în ultimele zile la asta, mai ales că David al meu are aceleași necazuri la picioare ca și băiatul dumitale. Doar știi că erau parteneri de joacă și se înțelegeau bine. Pe mine, însă, nu m-a lăsat inima să-l trimit singur în sanatorii și mă rugam lui Dumnezeu să-i redea sănătatea. Constat că nu a fost destul, pentru că Domnul așteaptă să punem și noi mâna la ajutorul pe care îl cerem. Ocupat cu alte treburi, am tot amânat să încerc un tratament cu ceea ce era aproape, lutul la care apelează tot mai mulți oameni și care se spune că a făcut minuni. Nu știu în ce măsură sunt reale spusele oamenilor, dar nu strică să încerc și eu această metodă. De aceea o să te rog să-mi dai și mie puțin din pământ, cât încape în această valiză.

Mirat de această cerere, venită din partea unui om cult și cu educație aleasă, tata și-a exprimat și de această dată scepticismul.

– N-aș vrea să vă faceți mari speranțe, pentru că eu chiar nu cred în miracole de acest fel. În plus, știu că mâine plecați din țară și nu aveți timp să-i faceți băiatului un tratament pe îndelete.

Vecinul zâmbi îngăduitor și continuă cu explicațiile:

– Tocmai de aceea am venit cu această valiză. O să duc lutul în America și mă voi folosi de el după ce va fi examinat de specialiștii de acolo. Am prieteni care se ocupă cu așa ceva. Știu că o să fiu controlat la vamă, dar le voi spune că mi-am luat din pământul meu, pentru a-mi astâmpăra dorul de patrie, de pământul pe care m-am născut. În ce ne privește, să știi că nu-l vreau de pomană, ci o să-ți ofer un divan foarte confortabil la schimb. De asemenea, te rog să primești această jucărie pe care o adora Petruca dumitale de câte ori venea să se joace.

Cu aceste cuvinte, domnul Bercovici a scos din buzunar mașinuța cu cheiță la care visam de când am văzut-o prima oară. Părintele meu a fost mai mult decât încântat să facă această ”afacere”, după cum s-a lăudat el după aceea. Dacă un evreu vrea o bucățică din pământul lui, pentru care vine cu astfel de daruri, e clar că trebuie să aibă o putere pe care el n-o putea înțelege. Astfel că tata s-a ales cu un divan frumos, iar eu am putut să mă joc cu mașinuța de vis până m-am plictisit și am abandonat-o. Adică atunci când am văzut la cineva o jucărie și mai și: un elicopter cu telecomandă.

Au trecut câțiva ani și s-a întâmplat să primim o scrisoare din SUA. Domnul Bercovici ne informa că și-a găsit un post bun la un institut de cercetare, iar David a început să meargă pe picioarele sale. Ne-am spus că acolo se găsesc tratamente pentru cei cu handicap, nicidecum la posibilitatea ca pământul nostru să-și fi făcut efectul.

Divan - Sufragerie - OLX.ro