Lică și caruselul

Zilele trecute, am fost martor la bucuria neîngrădită a copiilor care au luat cu asalt jocurile și instrumentele de distracție aduse cu prilejul sărbătorii orașului. De la trenuleț și Casa Groazei, până la carusel, sărituri de pe trambulină cu coarda elastică, până la plutirea în bule de plastic sau plimbările și tamponările cu mașinuțe electrice. Peste tot auzeai chiote de entuziasm, de exaltare amestecată cu teamă sau surprindere. Dar totul era supravegheat de organizatori și părinții grijulii, care nu-i scăpau din ochi. La finalul zilei, acești copii rămâneau cu o experiență minunată, chipurile lor exultând după trăirile nemaipomenite prin care au trecut.

Aceste imagini m-au făcut să-mi amintesc emoțiile prin care treceam și noi, copiii de altă dată, cu astfel de ocazii. Pe atunci, Seiniul era o comună, fără vreo sărbătoare anuală, dar tot treceau pe la noi căruțe sau mașini cu remorci, care poposeau timp de o zi-două pentru a-și expune dotările și mărfurile excentrice. Firește că nici nu se compară cu minunile contemporane, dar pe atunci ne lăsau cu gura căscată lucruri pe care astăzi le considerăm depășite sau banale. Cum ar fi jucăriile de tot felul, viu colorate, fluierele stridente și meșteșugit lucrate, acadele mari și mici sau pocnitori de te asurzeau pentru câteva clipe. Cele din urmă aveau mare trecere, pentru că speriam babele mai puțin îngăduitoare cu ghidușiile noastre. Și erau doar cinzeci de bani bucata.

Caruselul sau linghișpirul e printre puținele instalații care n-au suferit multe modificări. Pe atunci, și până nu demult, era centrul distracției pentru tineri, dar și pentru copiii mai curajoși. Lică făcea parte din prima categorie și tare-i mai plăcea să se învârtă, după cât îl ținea buzunarul, că era un leu fiecare tură. Într-una din zile, parcă era mai neastâmpărat ca niciodată, răsucindu-se cu scaunul ce plutea și încercând mereu să se agațe de scaunele fetelor din jurul lui, pentru a le speria. Iar când reușea, le învârtea și apoi le împingea cu putere, în ciuda țipetelor lor disperate.

Dar ce să vezi? După atâtea trepidații și mișcări bruște, tocmai lanțurile care susțineau scaunul lui Lică au cedat, zburând departe, în virtutea inerției. Rumoare și buluceală în rândul celor prezenți: spectatori, organizatori și oameni de ordine. Imediat a fost oprit linghișpirul și s-a pornit în căutarea victimei, care aterizase dincolo de zidul unei grădini din apropiere. Acolo nu au găsit decât scaunul, pe o tufă mare de coacăze, doar la câțiva centimetri de aleea betonată. Poliția a aflat imediat despre cine-i vorba și a descins la domiciliul lui, fără să dea de el.

L-au găsit a doua zi, patronii caruselului, viu și nevătămat. S-au bucurat și i-au dat 200 de lei, numai să nu depună plângere. Tare bucuros era Lică de norocul ce l-a lovit, mai ales că avea cu ce să se învârtă toată seara următoare. Poate-l lovea iar norocul să se mai rupă lanțurile și să mai câștige niște bani, gândea el. Doar că nu i-a mai mers, nefiind lăsat să se mai urce pe linghișpir. Chiar și lumea se temea să ia loc în apropierea lui. Nicio grijă, însă, că oricum a găsit el alte modalități să cheltuiască toată suma, în aceeași seară. Doar n-o să ducă și acasă vreun leu!