Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

Castelul părea asaltat de artificii cum imaginația omului nu putuse concepe și realiza până atunci. Fulgerele naturale se împleteau cu cele lansate de băiatul dezlănțuit, proiectilele armelor trasau linii luminoase ce se întâlneau aproape mereu în același punct, limbile de foc se extindeau cu lăcomie în toate încăperile, luminându-le fascinant și producând țipete îngrozite și comenzi precipitate care întregeau coloana sonoră a acestui spectacol. Iar printre aceste strigăte se auzea constant un nume, ca un refren scurt:

– Montezumaaaa!

Tânărul răbda cu stoicism biciuirea nemiloasă a gloanțelor care se loveau de corpul lui, imediat după ce a fost reperat de trăgători. Pelerina subțire era impenetrabilă, dar nu putea absorbi șocul provocat de impactul proiectilelor, însă el strângea din dinți și își descărca tensiunea înspre locurile din care veneau loviturile. Clipă de clipă, sunetul armelor devenea tot mai rar, strigătele și vocile umane amuțeau rând pe rând, lăsând cale liberă în căutarea care-l mobiliza atât de mult pe Șoc. Focul nu era o piedică serioasă pentru a-l opri, fumul nu apuca să-l sufoce, în schimb pașii îi erau vioi, ochii ageri și auzul ascuțit. Aceste simțuri l-au ajutat să ia urma Suveranului, în timp ce acesta se grăbea să coboare scările spre buncărul de la subsolul clădirii.

Văzându-se încolțit pe ultimele trepte, fugarul își descărcă la disperare arma în direcția tânărului urmăritor, după care o aruncă și căzu în genunchi implorând:

– Nino, băiatul meu puternic. Nici nu-ți dai seama cât de mult te iubesc!

– Numele meu e Șoc și nu sunt băiatul tău, îi răspunse băiatul apucându-l de guler. Cât despre iubire, am văzut cum știi să o arăți. Unde e Sentimente?

– Cine? Aaaa, prietenul tău… Află că eu nu i-am făcut niciun rău. Pablo a înnebunit după ce te-a pierdut și a vrut să-i dea o lecție. Degeaba am încercat să mă opun, parcă era un demon în el.

– Vreau să-l văd acum… „tăticule”, îi strigă la ureche Șoc, după ce îl forță să se ridice în picioare. Doar pentru asta am venit… și să vă plătesc cu aceeași monedă.

– Desigur, viteazule. Deja i-ai plătit-o și m-ai scăpat de el. Hai să-ți arăt cum l-a omorât pe bietul copil. E închis în Lăcașul Sfânt, împreună cu leii, și probabil n-a mai rămas decât oasele din el.

Furtuna dădea semne de retragere, lăsând focul să-și desăvârșească misiunea distrugătoare. Au găsit, totuși, o cale de ieșire din brațele lui incandescente, deși micul bătrân îndoit de spate a avut nevoie de câteva îmbrânceli pentru a înfrunta căldura și pericolele unor surpări. Sfântul Lăcaș a fost scutit de potopul flăcărilor și îi aștepta tăcut în întuneric. Până la ușa lui, ochii lui Montezuma căutau febrili împrejur vreo speranță de scăpare, dar nu se mai vedea nici urmă din credincioșii lui paznici. Spășit și umil, se văzu obligat să urmeze calea și apoi să deschidă ușa spre oroarea pe care o bănuia. Puținele lumânări care mai pâlpâiau pe pereți, permiteau să se vadă scena terifiantă și incredibilă din centrul încăperii. Cei doi lei zăceau întinși de-o parte și de alta a corpului lui Sentimente, părând că au adormit pe vecie alături de el. Era doar o impresie greșită, pentru că, la vederea noilor veniți, aceștia deschiseră ochii, se ridicară alene, dând semne că nu-s dispuși să permită apropierea cuiva.

– Vezi? Ți-au sfâșiat prietenul ca pe un miel, îi explică Suveranul. Nu mai e nimic de făcut.

Dar băiatul nu-l asculta, ci înaintă încet spre cele două jivine, șoptind cuvinte de liniștire și făcând gesturi de calmare. Răgetul leilor se mai temperă, în timp ce făceau câțiva pași înapoi. Șoc se aplecă încet și își duse mâna la gâtul lui Sentimente, căutând un puls inexistent. Trupul nu era încă rece, fapt care-i dădu speranțe tânărului, care coborî mâna spre pieptul rănitului și îi administră un șoc electric. Urmă o aplicare de respirație gură la gură și apoi o nouă încercare de resuscitare, seria repetându-se de câteva ori. Montezuma ar fi vrut să profite de această diversiune și să fugă, dar foștii lui prieteni sălbatici îl fixau amenințător. Într-un târziu, se auzi exclamația de bucurie a băiatului, semn că intervenția lui avusese succes.

– Trăiește încă! Trebuie să-l duc imediat de aici, rosti el cu entuziasm.

– Da, da… Du-te cu o mașină de-a mea… sau te duc mai repede cu elicopterul. Să mergem, băieții mei…

– Nu te grăbi, rege criminal, îl temperă Șoc în timp ce-și ridica prietenul în brațe. Am eu cu ce să-l duc, în timp ce tu îi vei lua locul. Să vedem dacă leii vor fi la fel miloși și cu tine.

– Nino, dragul meu!, se jeli Montezuma, aruncându-se la picioarele tânărului și udându-și barba cu lacrimi fierbinți. Nu mă lăsa aici, că-ți pot fi de mare ajutor. Am bani cât nici nu poți număra și te pot acoperi în aur.

– Asta e singura ta putere: banul! Înseamnă că ești un om slab, în plus ești și rău. Dă-te la o parte și bucură-te că mergi la zeii tăi, pe care i-ai ales după firea ta. Crede-mă că, înainte de a pune mâna pe Sentimente, mi-ar fi plăcut să te omor cu mâna mea, dar acum nu mai pot.

Șoc își desprinse picioarele din mâinile încleștate ale bătrânului, se avântă spre ușă și o zăvorî în urma lui. Trebuia să ajungă la placa cu propulsie de pe terasă, înainte să fie afectată de foc.