Autobuzul (14)

De data asta, pe chipul lui Sălăjan era evidentă iritarea, sentiment confirmat și din izbucnirea care urmă lecturii:

– Ce sunt balivernele astea de tipul povestirilor lui Jules Verne?! Te văd om bătrân și serios, dar se pare că ai dat în mintea copiilor și crezi că mă poți vrăji cu călătorii în timp, scrisori ticluite și fantasmagorii cu un autobuz ce dispare și apare. Bagă de seamă că nu scapi nici dacă faci pe nebunul. Vei fi evaluat de medici și tot după gratii ajungi, fie că-i un azil cu țicniți sau o celulă cu infractori violenți…

Tocmai atunci, un alt comisar se strecură în încăpere, se apropie de superior și îi șopti îndelung la ureche. Se vedea treaba că era vorba despre Grigor, cele două perechi de ochi țintindu-l insistent și deloc prietenos. Comisarul-șef părea și mai enervat, ridicându-se brusc în picioare și exclamând către subaltern:

– Asta-i prea de tot! Ești sigur?

– Chiar acum ni s-a comunicat și confirmat din mai multe surse, răspunse acesta cu convingere.

– Trebuie să văd cu ochii mei. Dumneata vii cu noi, se adresă Sălăjan bătrânului, care încerca să ghicească despre ce ar putea fi vorba.

Badea Grigor se ridică de pe scaun, în timp ce-și strecura pipa în buzunarul dedicat. Au coborât toți trei la mașina în care-i aștepta șoferul ce demară în viteză, cu semnalele de urgență pornite. Astfel că drumul nu a durat mult, fiind totuși presărat de accesele de nerăbdare ale șefului și întrebări la care nimeni nu avea răspuns. În fața casei lui Grigor, se adunaseră iarăși o mulțime de oameni curioși și dornici de senzații tari, după cum erau obișnuiți de la o vreme. Polițistul Ionică, ajutat de câțiva colegi, se străduia să-i țină în frâu, interzicându-le accesul pe proprietate, deschizând calea comisarilor de la oraș și oferindu-se să-i conducă.

– Stai aici și păstrează ordinea, îi comandă Sălăjan. Lasă că ne arată bătrânul drumul spre locul faptei, nu-i așa bade?

Grigor nu comentă nimic, lăsând să se înțeleagă din gesturi că trebuie doar să-l urmeze. Cu pași mari și priviri nerăbdătoare, cei trei bărbați au ajuns repede la capătul grădinii, unde ar fi trebuit să se găsească autobuzul. Surpriza a fost la fel de mare și pentru gazdă, când a văzut că locul era liber, de parcă autovehiculul nici n-ar fi existat.

– Ai vreo idee despre ce s-ar fi putut întâmpla?, îl întrebă apăsat comisarul-șef pe Grigor. Fie ea și una din acelea fanteziste, cu care mi-ai împuiat până acum capul.

Bătrânul ridică din umeri, evitând cu inocență privirea aspră a polițistului.

– Tare mi-ar fi plăcut să te pot bănui, dar, din păcate, erai la sediul nostru când s-a întâmplat dispariția, spuse cu regret Sălăjan. Deocamdată ai scăpat, dar să nu crezi că te uit, domnule Grigor. O să fiu cu ochii pe dumneata, până descâlcesc eu ițele acestei scamatorii.

Apoi, se adresă subalternului:

– Faceți niște poze cu urmele roților și apoi mergem acasă, că m-am săturat de povestea asta.

O jumătate de oră mai târziu, badea Grigor își aprindea o nouă încărcătură de pipă, stând singur și îngândurat pe buturuga din apropierea locului unde fusese parcat misteriosul autobuz. Doar amprenta confuză a cauciucurilor zdrențuite mai era vizibilă, fără pic de urmă din praful ruginiu al vopselei sau altă rămășiță a mastodontului metalic. O adiere de vânt rebelă îi răsfiră firele cărunte de pe cap și îi mângâie barba deasă. Un suflu cu miresme ce păreau să vină din alt timp, cu amintiri nemuritoare și nostalgii persistente. Un sunet abia perceptibil de crenguță strivită se auzi în spatele bătrânului, de parcă ar fi vrut să confirme greutatea sentimentelor ce-l năvăliseră. Nu se întoarse, ci trase un fum adânc în piept, un mod de a stăvili emoțiile ce-l puneau la încercare. Doar când simți că-l atinge o mână pe umăr, ridică privirea. În dreapta lui, cu un zâmbet radios pe chip, se afla un bătrân ale cărui trăsături îi păreau foarte familiare.

– Tu ești, Vasilică?, îl întrebă o voce blândă care-l înfioră atât de plăcut.

– Tată!?, rosti Grigor cu vocea înecată.

Omul îi întinse mâna și-l ajută să se ridice.

– Ți-am promis că nu mă las până nu te mai strâng o dată în brațe, îi șopti bărbatul în timp ce-l cuprinse cu mâinile. Iată că, în sfârșit, te-am regăsit.

Bărbile amândurora se umeziră cu lacrimi fierbinți, acompaniate de exclamații și cuvinte ce nu căutau vreo logică. Îmbrățișarea ținu multă vreme, în timp ce trupurile li se legănau unite ca într-un dans fără nume, acompaniat doar de ramurile fremătătoare ale pomilor din jur. Într-un târziu, s-au desprins ușor și s-au privit cu amănuntul, descoperindu-se cu uimire și bucurie.

– Parcă am fi frați gemeni, nu tată și fiu, reuși Vasilică să lege prima propoziție.

– Așa-i la bătrânețe. Zece-douăzeci de ani pot să fie ascunși în spatele bărbii, iar trăsăturile feței ne apropie și mai mult. Până și pipa din care fumezi e la fel ca a mea.

– De fapt, chiar e cea lăsată de tine acasă și pe care am păstrat-o cu sfințenie. Dar spune-mi, tată: ai venit pentru totdeauna sau trebuie să pleci iar.

– Hai să stăm jos, fiule, îl invită Dan, după care își scoase și el pipa din buzunarul de la piept.

– La vârsta mea, mă bucur că te-am găsit și pot să-mi trăiesc ultimii ani lângă tine, răspunse el în timp ce-și pregătea tutunul. Am obosit să te caut pe tine și pe mama ta și sunt conștient că am pierdut acel tren.

– Dar, în schimb, ai luat autobuzul…

– Și am plătit un bilet prea scump, Vasilică. Îmi pare rău pentru absența din viața voastră, singura mea scuză e ambiția tinerească de a demonstra că pot reuși acolo unde alții au eșuat. Acum, după ce am rătăcit prin atâtea lumi, îmi dau seama că nu merită.

– Ne-ai căutat și în timp? Ne-ai găsit? Putem să o vizităm pe mama împreună?, se entuziasmă fiul.

– Putem, dar, după cum ți-am spus, nu e bine. Aparținem unui univers și unui timp care ne-a creat și ne hrănește cu energie. Părăsirea lui ne transformă într-un orfan căruia îi lipsește sânul dătător de hrană și putere. Am simțit-o pe pielea mea și cred că ai sesizat și tu că nu-i în regulă. O să îngrop dispozitivul de teleportare pentru totdeauna și vom trăi o viață normală. Cu fericirea de a fi unul lângă celălalt.

Bătrânii se priviră zâmbind, scoțând amândoi fumuri dense, prin care ochii le sclipeau de mulțumire.

Sfârșit

Absență

Unde sunt? De ce-s închisă într-un loc străin și rece? Cine sunt oamenii din preajmă și ce vor de la mine? Ei sunt temnicerii? Îmi vorbesc cu zâmbete pe buze, dar nu-mi vor binele. De unde au apărut?

Mă așteaptă casa mea dragă, cu focul duduind în sobă, cu covorul moale și viu colorat, cu flori parfumate la ferestre și pisica drăgăstoasă care să mi se așeze în brațe. Mă așteaptă grădina, ce ar trebui plivită și udată, iar curtea măturată. Dar, mai presus de orice, mă așteaptă bărbatul în prag, cu brațele întinse și dragoste în priviri. Parcă îl aud cum mă cheamă să-l ascult cum i-a trecut ziua de lucru și apoi să-i pun în farfurie mâncarea preferată. O fi flămând tare, dar oamenii ăștia nu mă înțeleg, ci mă țin prizonieră, îmi urmăresc fiecare mișcare și îmi dau o mâncare fără niciun gust. Nici măcar o cafea nu a mai primit de atâta vreme!

Trebuie să fug, numai să prind prilejul. Poate acum, când nu-i nimeni prin preajmă, o să mă pot furișa. Nu e timp să-mi găsesc papucii, am să plec în ciorapi, casa nu-mi e departe. Am ieșit cu bine în curte, ajung repede la poartă și ies în drum. Oare încotro e direcția spre casă? Probabil încolo… da, da… încolo se vede ceva… Se aude un claxon puternic, apoi mai multe voci necunoscute care țipă spre mine. Lumea rea caută să mă înconjoare, dar eu merg înainte, trebuie să ajung la casa mea dragă, la omul iubit, la pisica mea pufoasă…

Oamenii se înmulțesc și întind brațe spinoase, brațe dese care mă ating dureros, iar eu mă feresc cât pot. Dar vai! Apar temnicerii cei răi, cu încrâncenare în priviri și mâinile în formă de cătușe. Nu mai am scăpare, mă duc pe sus în celula întunecată, strigând și gesticulând a răzbunare. Știu că voi fi pedepsită, plâng de ciudă că n-am reușit, dar nu voi renunța niciodată. Aud vocea bărbatului care mă tot cheamă, aud porcii cum guiță de foame în coteț, aud și focul ce stă să se stingă în sobă. Trebuie să scap odată, să fiu din nou stăpână pe casa mea, pe grădina încărcată cu flori și legume, să-mi primesc vecinii la o cafea și să povestim până se face seară. Ce frumos ar fi!

Ce vrea să spună femeia asta, de țipă din nou la mine? Cine sunt acești oameni și ce vor?

– Mamă, ți-am spus că-i periculos să ieși pe drum. Te putea călca o mașină. Noroc că ne-au anunțat vecinii, altfel te căutam iar ore în șir. Bea un ceai cald, cafea nu primești, ca să poți dormi la noapte.

Unde sunt? De ce nu vine bărbatul meu să mă elibereze?

Stai să-mi pice fisa

Un prieten mi-a reproșat mai demult că prea sunt lipsit de spontaneitate, că nu sunt prompt și acționez adesea cu întârziere, fapt care mă face să pierd din start multe oportunități. Acum, când stau să mă gândesc mai bine – tot cu întârziere, după cum se vede – și mă compar cu el, înclin să îi dau dreptate. Probabil că această trăsătură provine de la genele moștenite și nu se pot educa, eventual doar ameliora, dacă trăiești într-un mediu adecvat.

De la tata cred că am moștenit răbdarea și meticulozitatea în tot ceea ce fac. Țin minte că se trezea dimineața pe la patru, fiindcă la șase trebuia să intre în schimbul de dimineață la Fabrica de Drojdie și Oțet. Până la cinci și jumătate își pregătea sevieta cu merinde, dădea o raită pe la animalele din bătătură și mânca de dimineață. Era printre primii care intra pe poarta fabricii, pentru a se echipa în liniște. Dar chiar și când lucra acasă, nu se precipita niciodată. De exemplu la îndreptatul cuielor: le bătea cu răbdare și le examina ca nu cumva să se vadă că au mai fost folosite. Putea să dureze ore în șir, dar era mândru că economisea banii și putea să-și cumpere un pachet de țigări din ei.

Mama era mai aprigă, dar nici ei nu-i pria să intre în criză de timp. Mergea la gară cu o oră înainte de sosirea trenului, să fie sigură că e prima la casa de bilete. Pe atunci trenul venea la fix și nu stătea decât un minut în Seini. Agitația o cuprindea când garnitura intra pe peron, iar ea căuta să nimerească cele mai apropiate scări, cărând cu vigoare bagajele multe și grele. La fel era și când sosea cu trenul din depărtări. S-a întâmplat ca, în graba mare de a coborî la timp, să uite câte o plasă sau o geantă în compartiment. Era limpede că nici ea nu putea lua deciziile cele mai bune în criză de timp.

De la amândoi am luat câte ceva și trebuie să accept că nu pot schimba nimic, ci doar evita situații în care trebuie să iau decizii rapide. Prietenul despre care vorbeam e altfel. Nu stă pe gânduri, ci acționează imediat, chiar dacă uneori o dă în bară. Am încercat să-i urmez sfatul, dar m-am rușinat de fiecare dată când am greșit. Bunăoară, dacă am văzut pe cineva făcându-mi cu mâna de la distanță și transmițându-mi bezele, am răspuns imediat în același fel. Dar s-a dovedit adesea că se adresa cuiva din spatele meu. Am simțit o mare jenă și am renunțat, în alte ocazii, deși uneori gesturile îmi erau adresate, iar persoana în cauză mi-a reproșat apoi lipsa de reacție.

Îmi amintesc că de tânăr eram mai precaut, rezervat sau reținut, cum vreți să o spuneți. Dacă știam că mă voi întâlni cu o fată, îmi făceam o listă cu subiectele pe care le voi aborda, pentru a evita pauzele jenante și plictiseala. Totul decurgea excelent și fetele mă considerau simpatic, până în momentul în care intervenea o întâlnire neașteptată, pentru care nu îmi făcusem temele. Toate aprecierile de până atunci erau eclipsate printr-o discuție searbădă, de parcă eram altă persoană. Asta a fost cauza celor mai multe relații întrerupte.

Criza de timp, lipsa planificării și neatenția m-a afectat și la examene. Știam că am două ore la dispoziție, pentru a rezolva patru exerciții. În ultimele cinci minute, pe când voiam să predau lucrarea, observ o greșeală. Simt că cerul mă apasă pe creștet, intru în impas și „corectez” alt exercițiu, care era bine rezolvat. Mi-am ales ca hobby pescuitul, tocmai fiindcă răbdarea e cea mai mare calitate pentru a-l practica. Exemplele ar putea continua, dar concluzia e una singură: nu mă luați tare, că mă pierd! 😉 De aceea prefer, adesea, să fiu în spatele monitorului impasibil. El nu mă grăbește, iar dacă mi se pune o întrebare, am timp să mă gândesc în liniște, până îmi pică fisa și găsesc răspunsul potrivit, sper eu. Dacă o să-mi spuneți că așa-s ardelenii, apăi eu mi-s de două ori ardelean.

Amnezie

Șoapte. Cuvinte. Cuvinte într-o limbă necunoscută. Ce se întâmplă? Oare de ce trebuia să facă un efort neobișnuit ca să-și deschidă ochii? Reuși să-și ridice pleoapele, ca apoi să-și dea seama că nu era într-un loc familiar. Oamenii în halate albe din preajma nu erau deloc un semn bun. O fi într-un spital, după vreun accident? Dar de ce nu vorbeau românește?

O femeie, probabil asistentă, observă faptul că pacienta mijise ochii și încerca să-și miște brațele, astfel că-i atenționă pe ceilalți. Imediat se apropiară de ea cu un zâmbet ce părea de complezență. Unul dintre ei o prinse blând de mâna ce-i fremăta și i se adresă în engleză:

– Bine ai revenit printre noi, frumoaso! Cum te simți?… Poți să vorbești?

Era o întrebare care nu anunța nimic bun. Oare chiar atât de grav fusese rănită? Încercă să demonstreze contrariul, dar limba i se mișca greoi:

– Daaa… Un…de… sunt?

– Ești în mâini bune și operația a reușit. Te doare tare capul?, se interesă mieros aceeași persoană, în timp ce suita lui o priveau ca pe o mare curiozitate.

De ce să o doară capul? Probabil că acolo fusese accidentată. Femeia își duse instinctiv mâna la creștet, pipăind cu groază pansamentul. Apoi încercă să-și adune forțele pentru a afla cât mai multe:

– Nu simt… nimic. Ce s-a întâmplat? Ce am pățit?

Zâmbetul doctorului dispăru imediat, după care se întoarse să poarte o discuție în șoaptă cu cei din preajmă. Erau cam mulți pentru a se obosi să-i numere, de aceea nici nu se strădui. Într-un târziu, personajul amiabil reveni cu atenția asupra ei, de data asta cu o mină mai serioasă.

– Îmi puteți spune cum vă cheamă?, întrebă el, uitându-se într-un dosar.

– Rodica… Rodica Militaru…

– Excelent!, se bucură bărbatul. Știți de ce v-ați internat la noi?

– M-am internat?! Nu a fost un… accident?

Urmă o altă rundă de consultări într-o limbă pe care nu o înțelegea. Doctorul reveni și se așeză alături, luându-i din nou mâna.

– Domnișoară… v-ați internat acum două săptămâni cu o tumoare pe creier. Din păcate… tumoarea era prea mare pentru a fi extirpată fără niciun risc.

– Ceee?? Tumoare… risc?

– Stați liniștită! Acum sunteți bine, dar era și mai bine dacă veneați mai repede. Excrescența nu mai există, însă mă tem că ați rămas cu o amnezie pe termen scurt. Adică… vreau să zic că nu țineți minte ultima perioadă din viață. Aș putea să știu care sunt cele mai recente amintiri?

Rodica făcu un efort, iar după o bună bucată de timp spuse:

– Mă durea capul… Trebuia să-mi fac un control…

– Atât? De atunci nu mai știți nimic?

– Nu cred… Nu-mi amintesc acum. Unde mă aflu?, întrebă ea, încercând să-și oprească lacrimile care o încercau.

– La Tel Aviv, domnișoară. Nu vă îngrijorați, că totul o să fie bine. Memoria poate să revină, mai ales dacă e stimulată. Cauza amneziei poate să fie de natură chirurgicală sau psihică. Probabil că mintea dumneavoastră a vrut să elimine acest episod din viață, pentru a te proteja de depresie. Esențialul e că ați scăpat cu viață, la limită. Doar câteva zile dacă mai întârziați, erați irecuperabilă.

– Dar… operația… A costat mult? E plătită?

Doctorul zâmbi din nou ca prima dată:

– Totul e ok! Altfel nu ajungeați la noi, nu? Odihniți-vă și în curând o să plecați în România.

O strânsoare de mână pecetlui despărțirea de doctorul și alaiul său. Femeia rămânea cu gândurile și miile de întrebări ce se nășteau clipă cu clipă. Noroc că nu a durat prea mult această zbatere. Asistenta se apropie cu un telefon și îi explică, de data asta în românește:

– Mama! Te-a tot sunat în ultimele zile și m-a rugat să vă fac legătura când vă reveniți. Doar câteva cuvinte, să nu obosiți.

Se precipită să-și ducă singură telefonul la ureche, refuzând ajutorul asistentei.

– Mamă?

– Da, iubita mea. Cum te simți? Am auzit că operația a reușit.

– Așa e. Numai că…

– Ce e, scumpo?

– Nimic. Mi-e dor de voi. De tine, de tata, de Virgil…

– Și nouă de tine, dragă. Dacă ne-ai fi spus că pleci în străinătate, eram lângă tine acum. Am aflat de la medicul tău, care a binevoit să ne dea un număr de telefon. Nici nu știam că ai reușit să faci rost de bani. Oricum, 150.000 de euro nu e o sumă ușor de obținut.

– 150.000?!

– Atât ne-ai spus că ai nevoie. Ai uitat? Draga mea, e totul în ordine?

Dar Rodica nu mai asculta. Telefonul alunecă de pe pernă, iar asistenta se grăbi să-l recupereze. Pacienta era parcă în transă, căznindu-se să facă lumină într-un colțișor ce se încăpățâna să rămână în întuneric. Și cum să nu fie în șoc când în decurs de câteva minute aflase că era să moară, apoi a fost salvată după ce a plătit o sumă uriașă, despre care nu știa nimic? Nu putea decât să facă presupuneri. Probabil că iubitul ei, Virgil, i-a dat banii, doar avea rude înstărite în America. Precis că el a fost! Păcat că nu era lângă ea, să-i poată mulțumi și să o ajute în acoperirea lacunelor. Trebuia să mai aibă puțină răbdare, revederea va fi cu atât mai plăcută.

Eunucul: Iza (V)

Recuperarea era greoaie și dificilă, mai ales cu un psihic atât de afectat precum al lui Romi. Pe lângă medicamente și asistență sanitară, era nevoie de tact și consiliere psihologică, pe care Iza se străduia să le ofere ca la carte. Un mod de a-i combate gândurile negre erau discuțiile lungi, bazate mai mult pe viața de până acum a femeii și unele planuri pentru viitor. A încercat de mai multe ori să-l provoace pe bărbat la destăinuiri, iar în cele din urmă a reușit, câte puțin în fiecare zi.

Mama lui Romi murise pe când era atât de mic încât nici nu și-o amintea. Tatăl l-a abandonat imediat când a reușit să-l plaseze într-un orfelinat, unde nu l-a mai vizitat niciodată. La opt ani a fost adoptat de o familie tânără și înstărită, dornică de a oferi iubire, dar care nu puteau avea copii. Se părea că soarta îi surâdea în cele din urmă, dar viața îi pregătise noi încercări. Tatăl vitreg, un cardiac slab la trup și ambiții, s-a stins subit după doi ani. Mama Sabina era mai durdulie, însă chipeșă și tare drăgăstoasă. Băiatul era și el drăgălaș, cu ochi albaștri, gropițe în obrăjori și bine dezvoltat la trup. Astfel că, din clasa a cincea, avea deja prietene și colege mai mari care suspinau pe ascuns după el.

Problema a fost iscată chiar de mama lui vitregă, căreia îi dispăruse dragostea maternă, dacă existase vreodată, și, în schimb, simțea o iubire pedofilă pentru băiețașul adoptat. Mai în joacă, mai în serios, Sabina a ținut morțiș să-l inițieze deja pe Romi în tainele amorului. Poate că se simțea neglijată de bărbați și voia să se răzbune în acest fel. Ori singurătatea o doborâse, iar, după câteva pahare de coniac, mintea ei era confuză și uitase că băiatul nu avea mai mult de 12 ani. Astfel și-a pierdut Romi fecioria și s-a ales cu o amantă de 30 de ani, în loc de mamă.

Cu o poftă nesățioasă pentru sex, Sabina îi împărtășea cele mai ascunse taine ale amorului și îi arăta toate secretele plăcerii. Ca în orice început, băiatul s-a arătat încântat să demonstreze că-i precoce într-un domeniu atât de misterios pentru cei de-o vârstă cu el. Îi plăcea să o facă fericită pe voluptoasa femeie, să fie lăudat și apoi răsplătit cu daruri pentru virilitatea lui. Dar, cum era și firesc la vârsta lui, a intervenit plictiseala de a face iar și iar același lucru, cu aceeași femeie. Acum, că învățase atâtea lucruri, voia să le împărtășească și altor fete. Sabina a simțit această dorință, iar de aici și până la o gelozie cruntă n-a fost decât un pas.

Dezastrul s-a produs când l-a prins pe Romi în cameră cu o fată, amândoi dezbrăcați. Femeia s-a repezit la rivală, a lovit-o puternic și a tras-o de păr pe scări în jos. Băiatul a sunat la poliție, fiindu-i frică pentru viața tinerei. A urmat un scandal de toată frumusețea, iar Romi a fost plasat imediat într-un centru de reeducare. Majoritatea băieților de aici erau agresivi și fără educație, acuzați că au tâlhărit în mod repetat, au violat și chiar au ucis. Intrase pe poarta unui iad, în care doar violența și tăria îți puteau asigura supraviețuirea.

Sabina n-a mai avut voie să-l vadă pe băiat, ba mai mult, din cele auzite ulterior, a fost internată într-o instituție de bolnavi psihici, unde a și murit un an mai târziu. Romi a evadat de câteva ori din internat, dar de fiecare dată a fost adus înapoi, bătut de îngrijitori și apoi trimis la carceră pentru o perioadă. Nu s-a dat bătut și a învățat să riposteze, mai ales față de ceilalți băieți. An după an, era tot mai temut de colegi, iar angajații au început să-l respecte și chiar să-l invite printre ei când jucau cărți sau aveau vreo petrecere. Vițian, cel mai alunecos dintre ei, l-a luat sub aripa sa, arătându-i toate trucurile pe care le știa. Cu timpul a ajuns să-și depășească maestrul și să fie cel mai de temut jucător și bătăuș.

Anii nu au trecut doar cu cărți de joc, petreceri și învățătură, ce-i drept mai puțină. În ultimii ani, avea voie să iasă în oraș, iar primele gânduri erau îndreptate către scopul vieții lui: femeia. Rămăsese la fel de atrăgător, ba chiar se împlinise și arăta ca un făt frumos atunci când se aranja. Așadar, avea succes la fete doar la simpla apariție, darămite când intervenea și șarmul lui. Poate că tocmai de aceea nu era credincios în relații, făcând mereu alte și alte cuceriri, fără să-i pese de lacrimile care le provoca și inimile zdrobite pe care le lăsa în urmă. Aidoma unui blestem ce-i oferea cu ușurință suflete, fără să le poată iubi mai mult de câteva zile. Dar în acele iubiri punea atâta patimă, atâta măiestrie, încât niciuna dintre cuceriri nu regreta că s-a lăsat sedusă, ba chiar și-ar fi dat viața pentru încă o noapte de amor.