Ce n-a văzut Parisul

Toamna e anotimpul în care îl vizitez pe Mitică. Care Mitică?! Prietenul meu din București, care mi-a fost coleg de școală și cu care țin mereu legătura. El vine pe la mine primăvara-vara, când facem câte un tur al Maramureșului. În schimb, când îi sunt oaspete, îmi arată cu mândrie ce-i nou prin Capitală, prevenindu-mă de fiecare dată că o să am parte de ceva ”Ce n-a văzut Parisul!”. Nu uită să-mi amintească faptul că suntem în Micul Paris, unde, trecând peste unele neîmpliniri, trebuie să ne bucurăm de lucrurile minunate realizate în ultimii ani.

De data asta am fost șocat când am văzut că apartamentul prietenului meu era în plin proces de zugrăvire, deci imposibil de folosit. Chiar i-am reproșat:

– Trebuia să mă avertizezi, pentru a veni după ce termini. Acum ce ne facem?

– Nicio grijă! Ba chiar e mai bine așa. Am ocazia să te cazez la un hotel cum n-a văzut Parisul!

– La hotel!? Nu prea mă dau în vânt după astfel de locații. Atmosferă rece, oameni străini, camere fără personalitate, aceeași mâncare de restaurant de care-s sătul până peste cap… Eu credeam că vom găti noi ceva, doar n-am venit cu mâna goală.

– Lasă totul aici, că n-o să-ți pară rău.

M-am supus, după care am coborât la mașina lui. Pe drum, i-am cerut, totuși, niște lămuriri.

 .

– Mergem într-o locație de 4 stele, Hotel Arc de Triomphe, care face parte din primul lanț de boutique-hoteluri numit RESIDENCE HOTELS și este singura asociație de acest gen din lume, având sediul în Los Angeles, ca membru BLLA (Boutique and Lifestyle Lodging Association). Ia broșura asta, ca să ai o idee despre ce vorbesc.

Am luat cărticica pe care mi-a întins-o în timp ce rula pe Bulevardul Kiseleff și se apropia de Arcul de Triumf. După felul entuziast în care vorbea, mi-am dat seama că voia să-mi arate ceva deosebit, mai ales că nu vizitasem niciodată împreună vreun hotel. M-am convins că avea dreptate imediat ce am ajuns la recepție și Mitică s-a ocupat de rezervare. Tot personalul era numai un zâmbet, de parcă ne cunoștea dinainte, iar camera era aranjată cu gust și deplin confort. N-am apucat să mă obișnuiesc cu ambientul, că prietenul meu m-a invitat la masă, știind că vin de la drum lung.

 .

De aici încolo, am fost plăcut surprins de fiecare serviciu inclus în cazare, pe durata celor trei zile. Felurile de mâncare erau foarte variate, începând cu cele tradiționale românești, până la preparate sofisticate din care nu mai gustasem vreodată, dar care mă ispiteau să le încerc. Iar apoi cum n-aș putea să mă bucur de accesul la Spa, cu saună și jacuzzi într-un mediu rustic și lăfăindu-ne în halate albe imaculate, asortate cu papuci comozi. Am vizitat apoi și locație pentru evenimente corporate, unde tocmai avea loc o întâlnire între artizani din toată țara. Seara a venit pe nesimțite, iar eu am zis că merită să deschidem o sticlă de șampanie, urmată de un desert delicios. Acum chiar mă bucuram că am nimerit când Mitică zugrăvea!

 .

– Ăsta e cel mai bun hotel din București?, am întrebat eu.

– Ăsta și încă două, ce fac parte din același lanț hotelier: Domenii Plaza și La Conac. Mai este unul, situat pe Riviera franceză: Les Mandariniers. Data viitoare, când mai vii în vizită, acolo mergem. Doar o viață avem!

 .

Am râs cu poftă și am închinat pentru asta. Știam că Mitică se ține de cuvânt, iar un sejur într-o zonă atât de frumoasă mă încânta mult. Deocamdată ne-am bucurat de un weekend edenic, în care nici n-am mai vrut să vizităm alte obiective. Erau destule de văzut și de făcut în incinta hotelului, doar că zilele au trecut prea repede și a venit vremea să plecăm. Amintirile au rămas, însă.Residence Hotels mic

Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016

Mitică și marșurile

Chiar dacă Mitică locuiește în capitală, iar eu la capătul celălalt al țării, continuăm să fim buni prieteni și ne întâlnim adesea. Iar amintirile vizitelor îmi rămân adesea întipărite bine printre amintiri, mai ales cea pe care i-am făcut-o ultima dată. Îmi era dor să mai stăm la taclale și să rememorăm a mia oară întâmplările din anii de școală pe care i-am parcurs împreună în București, pe șos. Pantelimon. Doar că, de data asta, am fost dezamăgit din dimineața când l-am întâlnit, imediat după ce am coborât din tren și am ajuns la locuința lui de burlac înrăit. Prietenul meu tocmai se pregătea să iasă în oraș, dar ceea ce m-a uluit a fost costumația lui de transsexual, din care cu greu am reușit să-l recunosc. Avea o perucă roșcată, ochelari de soare, o rochie de un roșu aprins, pantofi cu tocuri, și era fardat din belșug. Când am realizat că în spatele acelor accesorii era el, nu am putut să nu exclam cu o voce stridentă:

– Da’ ce-i cu tine, măi băiatule? Doar nu ți-ai schimbat orientarea sexuală?!

M-a privit zâmbind jenat de postura în care l-am găsit, iar după ce mi-a strâns mâna s-a scuzat că trebuie să plece la Marșul Diversității… sau cam așa ceva.

– Probabil că ești obosit de drum, așa că tocmai bine o să te odihnești până vin eu. Am să-ți explic atunci despre ce e vorba, dar acum scuză-mă că și așa sunt în întârziere.

Cu asta m-a bătut pe umăr și a ieșit, lăsându-mă într-o nedumerire totală ce avea să-mi răpească orice chef de odihnă. L-am așteptat cu nerăbdare în fața televizorului, încercând să-l recunosc printre sutele de participanți la marșul anual împotriva discriminărilor sexuale. Nu puteam să cred că prietenul meu este homosexual, și încă unul activ în societate. Nu-mi arătase niciodată că ar avea vreo nemulțumire în această privință, ba chiar era un mic Casanova printre reprezentantele sexului frumos. Timpul se scurgea greu, dar pe la ora 11 l-am văzut intrând grăbit pe ușă. Eram pregătit să-l mitraliez cu o serie de întrebări, însă nu mi-a oferit răgazul pe care scontam. Se grăbea să-și schimbe înfățișarea și să iasă din nou în oraș. Cu mare abilitate s-a descotorosit de hainele muierești, a aruncat cât colo peruca și pantofii, s-a dus în baie și s-a demachiat, după care s-a îmbrăcat într-un costum lejer, bărbătesc. În timpul acestor operațiuni, gura îi turuia întruna și îmi dădea explicațiile pe care mi le datora:

– Știu că te întrebi ce s-a întâmplat cu mine, dar te asigur că am rămas același om pe care l-ai cunoscut până acum. Doar că îmi place să ies la manifestații, marșuri, proteste de orice fel. Până acum mă mulțumeam să scandez din tribunele unui meci de fotbal, ba chiar mai încingeam câte o bătaie între suporteri. Oricum mie nu-mi place fotbalul, dar cafteala e palpitantă. Apoi mi-am zis: ce naiba, că doar suntem în democrație și avem posibilități mai mari de distracție și exprimare. Și unde poate fi mai mare adrenalină decât pe stradă, în văzul lumii și al țării? De atunci nă distrez copios, și nu sunt singurul. Azi m-am gândit să manifestez pașnic, dar ostentativ, pentru diversitate, iar după-amiază pentru normalitate. Așa-i că m-am deghizat bine? Nu cred că o să-și dea seama cineva că am fost în ambele tabere.

– Dar bine, măi Mitică, tu de partea cui ești?, am întrebat eu ca năucu.

– Mă doare în cot de fiecare! Ți-am zis că eu vreau să mă distrez și să râd de înverșunarea fiecăruia, zise el râzând de mama focului. Tu nu vezi ce se mai ambalează câte unul, de parcă de asta ar depinde viitorul lui? Iar eu vreau să fiu pe-aproape și să le cânt în strună. Crede-mă că e haios! Ai putea să vii și tu, să ne distrăm împreună.

Cu această invitație era și el gata echipat pentru noua aventură. L-am refuzat, motivând că n-am apucat să mă odihnesc, dar mulțumit că Mitică nu s-a schimbat prea mult. Apoi am putut să dorm liniștit până la revenirea lui de pe străzi.