Șicane pe baltă

Pe vremea aceea, balta de la Remecioara, din Maramureș, încă nu era amenajată, și nici controale nu se făceau pe malurile ei. M-am îndrăgostit de ea, după prima întâlnire pe care prietenul și colegul de suferință în ale pescuitului, Mitru, mi-a aranjat-o. Cu o vegetație abundentă, ochiuri de apă misterioase și îmbietoare, locuri umbroase și ferite de ochii eventualilor trecători, lacul acesta sălbatic te atrăgea ca un magnet să-ți petreci nopțile în poalele lui blânde, ascultând muzica broaștelor și admirând săriturile peștilor la care visam. Aproape că nu trecea o săptămână fără să-l căutăm, să ne bucurăm intens de reîntâlnire și să sperăm că, de data asta, vom avea parte de marea captură. De fapt, ne-am fi mulțumit și cu una mai mică, în afară de peștișorii cât degetul pe care-i prindeam ca să ne distrăm, buni doar pentru momeală la știucă și biban. Exemplare frumoase erau și le puteam vedea într-o altă zonă a bălții, unde apa era foarte limpede, doar că acolo nici nu se sinchiseau de acul încărcat cu bunătăți, poate tocmai fiindcă și ei ne zăreau pe noi.

Țin minte că, la una din astfel de partide, liniștea pe care o apreciam atât de mult ne-a fost alungată de un grup de țigani care se nimeriseră pe partea opusă a bălții. După cum le e obiceiul, vorbeau aproape țipând, de la puradei cu glas plângăcios, pirande cu accente ascuțite și până la cei maturi sau bătrâni cu barbă albă și voce groasă. Era ora în care soarele avea putere încă, iar bronzații simțeau nevoia să se răcorească, așa că s-au dezbrăcat fără jenă și au intrat în apă. Atunci ne-au văzut și pe noi, două statui anacronice, cu câte un băț nemișcat în mână, în totală discordanță cu exuberanța lor. Și-au dat seama imediat că suntem pescari, deci lacul trebuie să aibă și pește, iar asta le-a dat o nouă idee. Astfel că s-au înarmat cu coșurile din dotare, ba și câteva fuste mai largi pe care le lepădaseră muierile, și au început să brăzdeze cu ele adâncul apei.

Eu și cu Mitru îi priveam cu necaz, știind că partida de pescuit era compromisă în aceste condiții, dar supărarea ne-a fost și mai mare când am văzut că au prins câteva exemplare frumoase pe care le fluturau către noi, adăugând cuvinte din care nu pot reproduce decât pe cele mai puțin jignitoare:

– Amărâților! Uite aici peștii voștri. Proștilor! Mâncați pește de-aici…, strigau ei arătându-ne locul unde li se îmbină picioarele.

Tare mi-ar fi plăcut să le răspund cumva, dar mi-era frică să nu-i întărât mai mult și să se dea la noi, nici distanța și nici adâncimea lacului nefiind o piedică de netrecut. Răspunsul l-a dat, în schimb, norocul care ne-a lovit când ne așteptam mai puțin: bățul meu s-a zguduit puternic, făcându-mi inima să tresalte cu putere. Era momeala pusă pentru răpitori, iar vietatea de la capătul firului promitea să fie ceva deosebit. L-am tras cu grijă la mal și ne-am bucurat să vedem că era vorba de o știucă mare, cum nu prinsesem niciodată până atunci, pe care am sărutat-o cu patimă. Chiar și țiganii amuțiseră, privindu-mă cu invidie cum ridic ditamai trofeul deasupra capului. Dar cuvintele lui Mitru îmi tăiară toată bucuria:

– Mai pupă-l o dată și dă-i drumul înapoi!

– Cum adică?!, mi-am exprimat eu uluirea. Sperăm de atâta timp să fim răsplătiți pentru răbdarea noastră, iar când aceasta se întâmplă, să renunțăm de bunăvoie? Să nu gustăm din cea mai bună carne de pește, după atâta amar de vreme în care am tot așteptat? Ești nebun, măi Mitrule!

– Aruncă-l în apă, îți spun! Te vei simți răzbunat în fața nesimțiților ăia, care ne-au umilit prea mult.

Atunci mi-am dat și eu seama că are dreptate, iar mândria noastră valora mai mult decât plăcerea gustului la care tânjeam. Cu un gest teatral, pentru a fi cât mai bine observat, am sărutat pentru ultima dată buzele reci ale știucii, după care i-am dat spectaculos drumul în apă. Gloatei de țigani parcă nu-i venea să creadă și ne arătau stupefiați cu degetul. După care și-au dus același deget spre cap, arătând că ne lipsește o doagă. Confirmarea gândurilor care le nutreau a venit apoi și prin cuvinte:

– Nebunilor! Nu sunteți întregi la cap! Cine aruncă așa un pește? Nebuniloooor!

Dar noi zâmbeam acum fericiți. Mai bine să fim considerați nebuni decât amărâți!

Intrusul

Nici eu, și nici Mitru, nu l-am observat când a poposit în dreapta noastră, pe malul bălții din Satulung. Eram preocupați de sculele noastre noi de pescuit, dintre cele mai sofisticate pe care le-am găsit în Baia Mare. Bețe lungi și lansete strălucitoare, fire din cele mai rezistente, momeală variată și apreciată de pești, mulinete cu mulți rulmenți și clopoței de avertizare la mișcarea vreunei posibile capturi. Am cheltuit o sumă considerabilă pe toate astea, dar eram mândri de cum arătau și aveam mari speranțe că, de data asta, norocul ne va surâde. Chiar dacă până atunci nu am scos nimic din această baltă, deși o vizitam foarte des, mai ales că aici găseam și râme groase și lungi, o delicatesă pe care-ți venea s-o mănânci din ochi.

– Bună ziua, a fost salutul prin care noul venit și-a făcut cunoscută prezența.

I-am răspuns amândoi cu un „bună” și o privire fugară. Era un bărbat tânăr, bine bronzat, desculț, cu pantaloni scurți și uzați.

– Ați prins ceva?, puse el întrebarea care nu ne-a picat bine.

– Încă nu, am răspuns eu. Dar abia am venit.

De fapt erau cam șase ore de atunci, însă timpul e relativ pentru fiecare.

– Frumoase undițe aveți!, continuă el admirativ, fapt care ne unse la inimă.

– Tot ce-i mai bun pentru pești, am confirmat tot eu complimentul, Mitru fiind atent la fiecare mișcare de pe luciul apei.

– Văd că aveți un băț pe care nu-l folosiți, observă individul. Mi-l puteți împrumuta câteva minute?, să mă joc mai mult, că nu-s priceput la sportul ăsta.

Abia atunci binevoi și prietenul meu să intre în discuție, mai ales că era o undiță veche de-a lui:

– Poți să-l iei, dacă vrei să-ți încerci răbdarea.

– Da’ îmi dați și vreo doi metri de fir, mai îndrăzni să ceară străinul după ce observă că nu are.

– Ia și fir de pe tamburul ăsta, îi întinse Mitru.

Omul mulțumi și se apucă să-și pregătească cu entuziasm instrumentul. După câteva minute:

– Se poate să-mi împrumutați și un ac, dacă aveți în plus?, supralicită individul, cu aceeași voce rugătoare.

Mitru oftă deja agasat, dar căută în trusă și alese un ac la întâmplare.

– Poate vrei și un plumb, anticipă el în timp ce i-l întinse.

– Nu vreau să fiu tupeist. Lăsați c-am găsit pe-aproape o piuliță, tocmai potrivită la greutate. Dar nu m-aș supăra dacă mi-ați da o râmă.

Un alt oftat din partea prietenului meu, atunci când îi întinse cutia cu momeala cerută, însă ne-am consolat la gândul că intrusul o să ne lase în pace, acum că bățul lui era complet echipat. Așa a și fost: omul s-a îndepărtat vreo zece metri de noi și a aruncat momeala, nu prea departe. Noi îl priveam cu coada ochiului, curioși să vedem cât rezistă în bătaia soarelui, fără pălărie și fără vreo șansă să prindă ceva într-un loc atât de pretențios. De aceea ne-am intrigat la culme când am auzit o exclamație de bucurie din gura lui și am văzut apoi cum se învolburează apa acolo unde-și aruncase râma. Omul trăgea cu mâna de fir și striga către noi:

– Veniți repede cu minciogul, că-i pe fir dihania!

Uimiți de întorsătura atât de puțin probabilă, am acționat instinctiv și i-am dus instrumentul cerut, ba chiar l-am ajutat să extragă din apă crapul de vreo cinci kilograme. Individul îl ținea fericit în brațe și nu înceta să-i laude frumusețea, în timp ce noi îl priveam tâmp. În cele din urmă, când entuziasmul i se mai potoli, ni se adresă cu o nouă rugăminte:

– Nu aveți cumva o pungă sau o plasă veche în care să-l pun?

– Lasă că te descurci tu și fără, îi răspunse Mitru, înciudat.

– Nu ar fi nicio problemă, dar poate mă vede un inspector de la asociație, iar eu nu am permis de pescuit, ne lămuri intrusul norocos.

– N-avem nimic, îi răspunse scurt Mitru.

Omul n-a avut încotro și s-a îndepărtat fără nici măcar să ne mulțumească pentru ajutor. Doar vorbele prietenului meu îmi răsunau în urechi, după ce și-a dat cu clopul de pământ:

– Venim aici de ani buni, hrănim peștii cu cele mai alese momeli, dăm o grămadă de bani pe benzină și scule, ne pierdem nopțile dormind în frig sau făcând insolație, dar vine unul cu mâinile goale, fără permis și experiență și ne ia captura la care visam. Cum să nu te enervezi?!

Atunci a fost ultima dată când am pescuit pe balta din Satulung.

Imaginea e preluată de pe Google

Pescari abstinenți

Poate că pescarii profesioniști trăiesc altfel, dar eu am fost și sunt un amator dintre cei mai amatori, astfel încât voi vorbi doar din această perspectivă. Tot din această poziție am învățat că trebuie neapărat să ai un partener atunci când vrei să te bucuri de o astfel de ieșire. Pe lângă că va fi martor de netăgăduit la bucuriile sau ghinioanele pescărești de care vei avea parte, mai poate să-ți fie de mare ajutor la scoaterea capturii mult visate sau, Doamne ferește, la prevenirea ori anunțarea unui accident.

Partenerul meu a fost aproape întotdeauna Mitru, și ne cunoșteau toți marii pescari din județ când ne afișam pe malurile apelor din Maramureș sau din alte meleaguri apropiate. E drept că el era cel care dădea tonul: unde să mergem, a cui mașină să o folosim, cât să stăm și ce să ducem. De asemenea, trebuia să respect regula de bază: fără alcool!

Cam ciudat pentru mine, dar îi apreciam compania și eram profund recunoscător pentru boala incurabilă pe care mi-a transmis-o. Pur și simplu m-a vrăjit cu capturile frumoase, locurile pe care le propunea să le vizităm pentru a le sonda în dotările lor piscicole și chiar cu nodurile pescărești pe care le făcea cu îndemânare.

Țin minte, când am fost odată la lacurile de la Odoreu, cum am auzit vorbind alături niște pescari împătimiți, mai tineri și mai exuberanți decât noi. Ziceau aceia, în prag de seară, că nu există pescar adevărat care să meargă pe malul apei fără niscaiva tărie, iar eu m-am rușinat simțindu-mă cu musca pe căciulă.

Mitru, în schimb, zâmbea cu înțelepciune, deși se anunța o noapte rece, iar alcoolul părea modul cel mai firesc de a combate acest neajuns. Mă gândeam ce vitregiți suntem noi, din moment ce nu ne-am gândit să ne aducem măcar o jumătate de pălincă, în timp ce vecinii de baltă se distrau de minune cu băutură, slănină friptă pe jăratic, după care săreau chiar și în apă să înoate.

A doua zi dimineață eram plini de frig și, din cauza tremuratului, cu greu am reușit să băgăm cheia în contactul mașinii. Dar mai mult sufereau vecinii care băuseră aseară, iar acum se rugau în gura mare astrului ceresc: „Răsai, Soare, răsai, dacă vrei să ne mai ai!”

Mitru zâmbea iar cu un înțeles pe care l-am tradus după cum m-a dus mintea. Noi am dovedit că există și pescari care nu beau alcool pe malul apei. E drept că nu mai erau mulți de acest fel.

Boală grea

Avea doctorița Popescu o sete de povești și bârfe, de te ținea mai bine de o oră la consultație, chiar dacă nu aveai nicio boală, în afara lenei de a merge la lucru. Nu era cazul meu și de aceea n-o căutam nici când aveam febră mare, ci mai bine mergeam la serviciu și încercam să mă achit de sarcini, în ciuda colegilor care mă apostrofau. De data asta, însă, eram hotărât să-i cer trei zile de foaie de boală.

– Da’ spune-mi de ce suferi, ca să știu ce să trec pe certificat, mă îndemnă Popeasca când a văzut că n-am febră și nici nu tușesc.

– Doamnă doctor, nu știu ce am, da’ nu mai pot mânca, nu pot lucra, și gândul îmi stă numai la Someș.

– Cum adică?!

– M-am îmbolnăvit ieri, pe malul râului, și numai acolo voi putea să mă vindec.

– Dar ce-ai pățit, băiete?

– Eram la pescuit, de dimineață, și nu prinsesem absolut nimic, nici eu, dar nici prietenul meu, Mitru. Tocmai când ne pregăteam să strângem bețele, văd că lanseta zvâcnește puternic și e trasă în apă. Sar repede de la locul meu și o prind cu emoție, după care încep să rulez firul. La capătul celălalt era ceva mare și inima îmi bătea să-mi sară din piept. După câteva minute de luptă, văd un o gură imensă ce se ridică la suprafață și mi-am dat seama că-i un crap de cel puțin zece kile. Toți pescarii din jurul meu – și erau vreo duzină – urmăreau cu atenție lupta dintre mine și monstru, dar niciunul nu s-a gândit să vină cu minciogul. Pentru că eu omisesem să-l scot din portbagaj, iar la o asemenea captură era obligatorie o astfel de sculă. Am adus grăsanul până la mal și îl priveam hipnotizat cum se scălda în apă mică. Nu știam ce să fac: dacă-l forțam, riscam să rup ața sau acul, iar dacă-l lăsam prea mult în acel loc, putea să se zbată și să se elibereze. Lucru care s-a și întâmplat. Cu un salt și o întoarcere de 180°, peștele meu s-a eliberat din prinsoare și și-a luat rămas bun, dând din coadă și scufundându-se în adâncuri. Eu, ca să nu plâng de necaz, am început să râd isteric, în timp ce oamenii din jur își făceau cruce, crezând că am înnebunit. Chiar și Mitru s-a apropiat de mine și m-a privit îngrijorat. Într-un târziu, tot el a cules și bețele mele, pentru că eu stăteam fără vlagă și cu privirea pironită înspre locul unde mi-a dispărut captura. De atunci nu mai am stare, musai să mă întorc și să-l prind din nou. E al meu și numai al meu! Trebuie să mă ajutați cu trei zile libere.

Popeasca a izbucnit în râs și apoi a început să-mi povestească cum a ratat și ea niște capturi de toată frumusețea. Firește că, în cele din urmă, mi-a dat foaie de boală, dar a trebuit să-i promit că vin să-i arăt ce-am prins. În cele trei zile am înnoptat cu Mitru pe malul Someșului, tot în acel loc în care pățisem tragedia, dar în afară de plevușcă n-am prins nimic. Când ne-am întors în oraș, arătam ca o stafie anemică și multe nopți am fost încă bântuit de fantoma peștelui scăpat.