Pe vremea aceea, balta de la Remecioara, din Maramureș, încă nu era amenajată, și nici controale nu se făceau pe malurile ei. M-am îndrăgostit de ea, după prima întâlnire pe care prietenul și colegul de suferință în ale pescuitului, Mitru, mi-a aranjat-o. Cu o vegetație abundentă, ochiuri de apă misterioase și îmbietoare, locuri umbroase și ferite de ochii eventualilor trecători, lacul acesta sălbatic te atrăgea ca un magnet să-ți petreci nopțile în poalele lui blânde, ascultând muzica broaștelor și admirând săriturile peștilor la care visam. Aproape că nu trecea o săptămână fără să-l căutăm, să ne bucurăm intens de reîntâlnire și să sperăm că, de data asta, vom avea parte de marea captură. De fapt, ne-am fi mulțumit și cu una mai mică, în afară de peștișorii cât degetul pe care-i prindeam ca să ne distrăm, buni doar pentru momeală la știucă și biban. Exemplare frumoase erau și le puteam vedea într-o altă zonă a bălții, unde apa era foarte limpede, doar că acolo nici nu se sinchiseau de acul încărcat cu bunătăți, poate tocmai fiindcă și ei ne zăreau pe noi.
Țin minte că, la una din astfel de partide, liniștea pe care o apreciam atât de mult ne-a fost alungată de un grup de țigani care se nimeriseră pe partea opusă a bălții. După cum le e obiceiul, vorbeau aproape țipând, de la puradei cu glas plângăcios, pirande cu accente ascuțite și până la cei maturi sau bătrâni cu barbă albă și voce groasă. Era ora în care soarele avea putere încă, iar bronzații simțeau nevoia să se răcorească, așa că s-au dezbrăcat fără jenă și au intrat în apă. Atunci ne-au văzut și pe noi, două statui anacronice, cu câte un băț nemișcat în mână, în totală discordanță cu exuberanța lor. Și-au dat seama imediat că suntem pescari, deci lacul trebuie să aibă și pește, iar asta le-a dat o nouă idee. Astfel că s-au înarmat cu coșurile din dotare, ba și câteva fuste mai largi pe care le lepădaseră muierile, și au început să brăzdeze cu ele adâncul apei.
Eu și cu Mitru îi priveam cu necaz, știind că partida de pescuit era compromisă în aceste condiții, dar supărarea ne-a fost și mai mare când am văzut că au prins câteva exemplare frumoase pe care le fluturau către noi, adăugând cuvinte din care nu pot reproduce decât pe cele mai puțin jignitoare:
– Amărâților! Uite aici peștii voștri. Proștilor! Mâncați pește de-aici…, strigau ei arătându-ne locul unde li se îmbină picioarele.
Tare mi-ar fi plăcut să le răspund cumva, dar mi-era frică să nu-i întărât mai mult și să se dea la noi, nici distanța și nici adâncimea lacului nefiind o piedică de netrecut. Răspunsul l-a dat, în schimb, norocul care ne-a lovit când ne așteptam mai puțin: bățul meu s-a zguduit puternic, făcându-mi inima să tresalte cu putere. Era momeala pusă pentru răpitori, iar vietatea de la capătul firului promitea să fie ceva deosebit. L-am tras cu grijă la mal și ne-am bucurat să vedem că era vorba de o știucă mare, cum nu prinsesem niciodată până atunci, pe care am sărutat-o cu patimă. Chiar și țiganii amuțiseră, privindu-mă cu invidie cum ridic ditamai trofeul deasupra capului. Dar cuvintele lui Mitru îmi tăiară toată bucuria:
– Mai pupă-l o dată și dă-i drumul înapoi!
– Cum adică?!, mi-am exprimat eu uluirea. Sperăm de atâta timp să fim răsplătiți pentru răbdarea noastră, iar când aceasta se întâmplă, să renunțăm de bunăvoie? Să nu gustăm din cea mai bună carne de pește, după atâta amar de vreme în care am tot așteptat? Ești nebun, măi Mitrule!
– Aruncă-l în apă, îți spun! Te vei simți răzbunat în fața nesimțiților ăia, care ne-au umilit prea mult.
Atunci mi-am dat și eu seama că are dreptate, iar mândria noastră valora mai mult decât plăcerea gustului la care tânjeam. Cu un gest teatral, pentru a fi cât mai bine observat, am sărutat pentru ultima dată buzele reci ale știucii, după care i-am dat spectaculos drumul în apă. Gloatei de țigani parcă nu-i venea să creadă și ne arătau stupefiați cu degetul. După care și-au dus același deget spre cap, arătând că ne lipsește o doagă. Confirmarea gândurilor care le nutreau a venit apoi și prin cuvinte:
– Nebunilor! Nu sunteți întregi la cap! Cine aruncă așa un pește? Nebuniloooor!
Dar noi zâmbeam acum fericiți. Mai bine să fim considerați nebuni decât amărâți!