O lume pentru fiecare

Copil fiind, îmi era frică de întuneric și de moarte. Noaptea adormeam cu lumina aprinsă, iar ziua îmi tot căutam pulsul și îmi monitorizam respirația. Probabil că asta mi se trăgea de la faptul că mergeam des la înmormântări cu bunica mea, unde vedeam adesea mortul. Omul plin de viață până mai ieri, astăzi zăcea livid și țeapăn, iar neamurile plângeau de mama focului după el. Unii mureau de tineri, iar asta mă speria și mai tare. Nu voiam să ajung ca ei niciodată, și mă rugam în gând să trăiesc veșnic.

Această temere s-a atenuat în timp, poate și datorită imaginației prin care realizam tot felul de scenarii optimiste, menite să combată dipariția sufletului în neant. Unul dintre ele îl am și acum în minte, fiind destul de plauzibil, atâta vreme cât nu poate fi combătut prin dovezi certe, ca orice altă teorie despre moarte și ce se întâmplă după ea. Conform teoriei mele, fiecare om are o lume a lui, în care nu moare niciodată. În lumea mea, eu sunt nemuritor, oricâți ani aș acumula. În lumea ta, nici tu nu vei muri vreodată. În lumea lui, el va trăi o veșnicie.

Firește că, în lumile celorlalți, vom muri cu toții când ne va veni sorocul. La fel și în lumea mea, o să văd sau o să aud cum vă stingeți pe rând, în timp ce se nasc alți oameni, vremurile se schimbă, iar durata vieții se tot mărește pe măsură ce îmbătrânesc. Fiecare cu lumea lui, în care poate fi un om oarecare, un nenorocit care abia își duce zilele sau lider. Dar NEMURITOR. Așadar, dacă auziți cândva că am plecat dintre cei vii, s-ar putea să se întâmple numai în lumile voastre. În universul meu, eu o să fiu cel care o să vă plângă dispariția, indiferent că voi avea 100 sau 200 de ani.

Eunucul: Iza (IX)

Bărbatul se cufundă apoi în amintirile nopții care-l readusese parcă la viață. De unde până atunci a crezut că n-o să mai simtă plăcerea de a iubi și de a fi iubit, perspectiva se schimbase total și îi dădea speranțe la un viitor promițător. Încerca un sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci, o dragoste generoasă și răsplătită la fel de nobil de către femeia cu care o împărtășise. Aceasta trebuia să fie iubirea adevărată, pe care o căuta frenetic de când era copil?! În sfârșit, frământările luau sfârșit, chiar atunci când totul părea pierdut. Trebuia să-i spună Izei ce simte, să se asigure că și ea avea aceleași sentimente.

Băiatu îl trezi din visare, prin schelălăituri tot mai dese și o nervozitate în comportament. Se făcuse târziu, pe neobservate, și Iza trebuia să fi venit. Au pornit amândoi spre lăcașul lor, dar au fost dezamăgiți să vadă că nu era nimeni acasă. Câinele n-avea tihnă și îl îndemna la drum, pe poteca străbătută dimineață. Era foarte posibil să se fi întâmplat ceva, iar, la gândul ăsta, inima lui Romi începu să bată frenetic. Nici nu și-a dat seama când și cum a ajuns la marginea pădurii, fugind neobosit după patrupedul care se tot uita în urmă. Și l-a dus direct la locul unei scene devastatoare.

Înainte de hotarul dintre pajiște și pădure, într-un perimetru de verdeață călcat bine în picioare, zăcea trupul pe jumătate dezgolit al femeii iubite. Părul des și tineresc îi era răsfirat și amestecat cu firele tomnatice de iarbă, iar chipul abia i se distingea prin sângele închegat. După câteva clipe de zăpăceală, în care nu știa cum ar trebui să acționeze, Romi cedă instinctului și se aplecă deasupra ei, căutând un semn de viață. Îi ridică atent capul și așa mai descoperi o rană urâtă, provocată de o piatră de care se lovise probabil în cădere. Atunci sesiză parcă ideea unei respirații slabe, care-i insuflă nădejdea unei posibile minuni. Ochii Izei se luptau să se deschidă, iar buzele se chinuiau să silabisească ceva.

– Draga mea, stai liniștită… îi sugeră bărbatul, neștiind cum ar putea să-i fie de ajutor. Să te duc acasă?… sau să merg după ajutoare?

Un „nu” stins se putu percepe. Apoi, după un efort major:

– Lasă-mă să mor… aici… în natură. Ce frumos eee… asfințitul! Eu mă duc… la întâlnire… cu părinții.

– Cine ți-a făcut asta? Spune-mi, cine!, se revoltă bărbatul scuturând-o involuntar și lăsându-și lacrimile să curgă peste chipul femeii.

– Să nu… mă răzbuni… pe mine…te rog… să mă ierte… Dumnezeu…

A urmat un oftat prelung… și toate au încremenit: buzele, ochii, pieptul și Romi. Așa arăta moartea, în cea mai cumplită înfățișare a ei. Soarele își adunase toate razele, plecând impasibil la culcare, un motiv pentru Rică să-și revină din tânguire. Nu înainte de a mai săruta o dată buzele și fruntea iubitei și a o mângâia cu tandrețe. O mânuță de-a ei era cu pumnul încleștat într-o aprigă strânsoare, ceea ce stârni curiozitatea bărbatului. După un efort apreciabil, reuși să desfacă pumnișorul și să dezlege misterul: era un inel, probabil smuls de la agresor.

Nu a fost deloc ușor drumul spre casă, mai ales că Romi era încă slăbit. Dar determinarea face minuni, iar noaptea era și așa prea lungă. Până dimineață, avea tot timpul să care trupul, să sape un mormânt și să se gândească la răzbunare, chiar dacă Iza îl rugase să uite. El nu putea să meargă mai departe, ca și cum nimeni n-ar fi de vină pentru moartea ei. Poate că era egoism și voia să se răzbune pentru el, pentru dragostea pierdută, pentru viitorul distrus. Era ciudat că nu simțea oboseala, ci doar furia care clocotea în el sub presiune. Trebuia să se elibereze cât mai curând, chiar dacă apoi ar fi murit. Oricum, viața nu-și mai avea rostul și asta era a doua oară când a ajuns la această concluzie. Dacă, totuși, va mai trăi, nu putea rămâne aici, unde amintirile l-ar covârși. Va pleca departe și se va pierde printre oameni, printre vorbe deșarte și interese meschine. Să pună un dop gândurilor și sentimentelor și să destupe o altă sticlă. Fără iubire și compasiune, ci cu pragmatism și plăți onorate.

Mai era ceva petrol într-o canistră, suficient pentru a da foc lucrurilor din grotă. Nimeni n-avea dreptul să pângărească locul în care a murit și înviat, unde a cunoscut cel mai bun suflet și cea mai pură iubire. Poate doar ursul, cel care a fost primul chiriaș. A oprit doar câteva lucruri mărunte de-ale Izei, iar la celelalte a privit absent cum ard. Și ușa a eliminat-o, ca niciun om să nu poată ghici că aici a locuit cineva. Către dimineață, un fum dens se scurgea încă din fosta locuință, dar vântul îl împrăștia suficient de repede pentru a trece neobservat din depărtare. Atunci au pornit către comuna din apropiere, un om și-un câine.

Moartea poate fi întoarsă din drum

Moartea poate fi întoarsă din drum, spun specialiștii

Granița dintre viață și moarte nu este atât de netă cum se credea odinioară; progresele în studiul resuscitării permit readucerea oamenilor la viață chiar după mai multe ore de la oprirea bătăilor inimii și după ce fuseseră declarați morți, afirmă medicii.

moarte

În decursul istoriei, când oamenilor li se opreau bătăile inimii și încetau să mai respire, erau practic morți, spune dr. Sam Parnia, profesor la State University of New York. „Nu puteai face nimic pentru a schimba această stare de lucruri”.

Însă, pe măsură ce descifrau misterele morții la nivel celular, oamenii de știință au învățat că moartea nu se petrece într-o clipă, ci este un întreg proces. Abia după ce o persoană „moare” conform definiției curente pe care o dăm morții, celulele corpului își încep propriul proces al morții, care poate dura ore întregi, iar noi, potențial, putem inversa acest proces.

Cândva, se credea că după ce inima a încetat să mai pompeze sânge în corp, nu mai trec decât câteva minute până când creierul să sufere leziuni permanente din cauza lipsei de oxigen și nutrienți în celulele sale. Dar această concepție, afirmă oamenii de știință, este depășită.

Când inima încetează să bată, procesul morții abia începe, spune dr. Stephan Mayer, profesor de neurologie la Columbia University. Vătămarea creierului ca urmare a lipsei de oxigen survine în etape. În câteva secunde, activitatea creierului este deja afectată, dar abia după minute bune celulele lipsite de glucoză încep să desfășoare etapele procesului de moarte celulară programată.

„Când o persoană a fost lipsită de oxigen, știm că există un întreg set de semnale care încep să anunțe celulele că e vremea să moară. Așa că avem ocazia să modificăm această programare măcar un pic, ca și cum am spune: așteaptă, pune frână”, explică dr. Lance Becker, profesor în domeniul medicinei de urgență la University of Pennsylvania.

Informația despre modul în care ar putea fi oprit procesul morții sunt furnizate de cazurile unor persoane care au fost readuse la viață cu vătămări cerebrale reduse ori chiar absente, după ore întregi în care creierul și inima lor nu prezentaseră semne de activitate. În afară de o bună îngrijire medicală, cu proceduri specifice situațiilor critice, factorul esențial este hipotermia, spun specialiștii.

Hipotermia este o stare în care temperatura internă a corpului este scăzută cu câteva grade sub temperatura normală (de cca. 37 grade Celsius). Mai multe studii indică faptul că hipotermia protejează creierul, deoarece micșorează necesarul de oxigen al celulelor și întrerupe procesele de moarte celulară, îmbunătățind astfel șansele de supraviețuire și recuperare.

Totuși, există limite ale acestei abordări: deși metodele de răcire a corpului au îmbunătățit șansele de recuperare ale multor pacienți după producerea stopului cardiac, se poate ajunge la un moment când vătămarea este prea avansată și este prea târziu pentru ca pacientul să-și mai poată reveni, spun specialiștii.

Mai mult, oamenii de știință au aflat că recuperarea deplină depinde de modul în care a fost tratat pacientul după ce inima a fost repornită și de felul în care a fost reîncălzit corpul după starea de hipotermie. Un flux brusc și puternic de sânge și un flux mare de oxigen pot să înrăutățească starea pacientului; în schimb, furnizarea de oxigen către creier în mod prudent, treptat, poate fi esențială pentru resuscitare.

Din păcate, puține spitale din lumea occidentală aplică hipotermia ca parte a protocolului medical de resuscitare. Într-o lume ideală, resuscitarea ar trebui realizată nu de oameni, ci de aparate automate, care ar aplica manevrele de compresie toracică atâta timp cât ar fi necesar și ar regla fluxul potrivit de oxigen și sânge spre creier.

Aceste noi descoperiri suscită și probleme de ordin etic, legate de obligația sau permisiunea ca medicii să încerce să readucă la viață pacienți a căror inimă a încetat să bată cu ore în urmă și care ar supraviețui, dar cu leziuni cerebrale grave, poate într-o stare de comă ireversibilă.

Dr. Mayer argumentează însă că informațiile noastre despre leziunile cerebrale și despre moarte sunt incomplete și nu este întotdeauna clar cât de avansată este vătămarea creierului și dacă este sau nu reversibilă. Ceea ce au învățat oamenii de știință, în ultimii ani, este că informațiile lor anterioare despre ireversibilitatea leziunilor cerebrale sunt cu totul eronate; prin urmare, e necesar să fie prudenți și să nu se grăbească să spună că nu mai e nicio speranță, înainte de a investiga amănunțit starea pacientului.

Sursa: Live Science