Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

– MONTE… ZUMA!, strigă Nino privind prin întunericul care învăluia geamurile și intrarea în salon. Ieși la întâlnire cu fiul tău, nu fi laș! Oricum te voi găsi, iar pentru asta o să facem puțină lumină.

Fulgerul trimis de băiat avu darul să pulverizeze ferestrele și să genereze un incendiu, începând de la perdele și draperii. Răspunsul veni imediat prin câteva rafale de armă automată, din care un glonte îl făcu pe Nino să-și ducă mâna la tâmplă. Nu, nu erau numai picături de ploaie ce i se scurgeau acum spre bărbie, altceva mai vâscos și cald simțea el printre degete. Iar ăsta nu ar fi fost mare necaz, dacă puterile nu l-ar părăsi atât de brusc și mintea i-ar rămâne limpede. În zadar încercă să răspundă dur la acest atac, brațele nu-l mai ascultau și cunoștința se învăluia într-o ceață neagră. Căzu la pământ fără să simtă sau să își dea seama.

Întunericul interior nu ținu mult, pentru că un punct luminos, apărut de undeva departe, își mări rapid volumul, până îl alungă din toate ungherele. Era cald și strălucitor acest tablou care-i invadase creierul, iar în centrul lui desluși cu mare uimire un chip blând și îndrăgit.

– Visătoareo! Ce se întâmplă cu mine?, vru să întrebe el, dar buzele nu i se mișcau.

– Nu te speria, Șoc, răspunse fetița cu o voce liniștitoare. Ești doar rănit, dar trebuie să te ridici și să te aperi.

– Nu pot să fac asta, am încercat, îi mărturisi băiatul. Capul nu-l mai pot susține pe umeri, nici picioarele nu mă mai țin. M-au împușcat ticăloșii…

– Nu vorbi așa, trebuie să poți dacă te concentrezi, îl încurajă imaginea.

– Poate că ai dreptate, doar tu știi multe despre mine, despre viitor. Unde ești, Visătoareo? Mi-e dor de tine… și de Poligraf. Vreau să ne reîntâlnim cu toții și să nu ne mai despărțim.

– Și eu vreau…, adică noi vrem. Numai să scapi de oamenii răi și să te faci bine.

– O să fie cam greu acum. Am crezut că va fi simplu, doar sunt cel mai tare, nu?, încercă tânărul să schițeze un zâmbet. Acum îmi dau seama că nu-i deloc ușor să lupți singur.

– Dar nu ești singur, Șoc. Noi îți suntem alături, nu numai cu gândul, ci și cu toată susținerea posibilă de la distanță. Așa cum am fost și când ai intrat în comă.

– Tu ai fost aceea care m-ai salvat atunci?! Știam eu că nu m-ai uitat… iar acum vrei să mă salvezi din nou. Dacă reușești, o să fiu mereu în slujba ta, în apropierea ta. Pe cine o să trimiți acum să mă ajute, fată visătoare?

– Pe nimeni, îi zâmbi discret Lena. Te poți ajuta singur, că ești încă puternic și ambițios. Ridică-te și dă-le foc nemernicilor!

– Chiar dacă aș reuși să-mi revin, mă vor ciurui cu armele lor. Nu pot să-i anihilez pe toți deodată, că sunt peste tot: pe ziduri, în castel și în fața lui.

– Încearcă să îmbraci pelerina preotului și vei fi apărat de gloanțe. Nu pierde vremea, pentru că timpul e crucial în aceste momente.

– Sunt cu mintea în visul tău și simt că au trecut multe minute de când am ieșit din realitate. Probabil că deja m-au prins și legat.

– E doar o impresie. Visele cele mai lungi se pot comprima în câteva secunde, deci n-ai pierdut mare lucru.

Chipul fetiței începu să-și piardă din claritate, odată cu vocea care devenea tot mai îndepărtată. Ar fi vrut să o mai întrebe atâtea, despre locul unde o poate găsi, despre Sentimente și despre viitor. Dar întunericul își recăpătă suveranitatea în cunoștința lui, la fel și simțurile care-l avertizau că e rănit și doborât. Încercă să-și miște picioarele, iar acestea răspunseră comenzilor. Continuă același exercițiu cu brațele, cu același rezultat. De-abia apoi deschise ochii și se cuplă complet la situația din jur. Vedea traiectoriile rafalelor ce se încrucișau deasupra lui, auzea comenzi ce răsunau din întuneric sau din sala tot mai asaltată de flăcări, dar încă nimeni nu avusese curajul să-și facă apariția pe terasă.

Târâș pe burtă, cu mișcări scurte și rapide, Șoc se apropie de pelerina pe care o purtase Pablo și se strecură înăuntru, printre oasele vechi și fragile care mai rămăseseră în ea. Își trase apoi gluga pe cap și ciuli urechile. Strigăte tot mai apropiate răzbăteau dinăuntru, semn că trăgătorii prinseseră curaj și veneau să-l ciuruiască. Probabil că în spatele lor era Suveranul, care îi mâna să înfrunte orice pericol, numai să-l scape de inamic. Băiatul trebuia să se ridice, deși avea îndoieli în ce privește eficiența pelerinei; mai ales că nici nu avea o grosime care ar garanta calitatea de antiglonț. Pe de altă parte, avea încredere în Visătoare, așa cum a avut de fiecare dată când a prezis ceva. Numai că, acum, sfatul ei venea de departe, printr-o viziune ce putea fi doar o halucinație. Orice ar fi, trebuia să riște, iar acest ultim gând îl făcu să se ridice și să strige din nou cu tărie:

– Montezuma, fii bărbat și arată-ți chipul!, provocare la care răspunsul veni printr-un tir susținut de rafale asurzitoare.

va urma

Fetița care visa pentru alții (15)

Doctorul Bogdan locuia acum într-un mic apartament de la periferia Vienei. Proaspeții însurăței – familia Oșan – a fost primită cu căldură și îmbrățișări îndelungate, de parcă făceau parte din aceeași familie. Bucuria revederii a fost umbrită curând de starea jalnică ce răzbătea din aspectul și cuvintele unui terapeut căzut în depresie. Desigur că mulți oameni ajung la un moment dat să creadă că și-au ratat viața, iar speranțele de redresare nu mai există. Aceștia au posibilitatea să se adreseze unui psiholog, care, prin harul și cunoștințele dobândite, îi pot scoate din întunecimea gândurilor, ghidându-i răbdător spre zări mai senine și oferindu-le noi motive să aprecieze faptul că trăiesc. Dar când tocmai o persoană menită să vindece se îmbolnăvește sufletește, la cine poate să apeleze pentru vindecare? El, care cunoaște toate căile pentru a readuce echilibrul în viața înfrânților de soartă, nu le poate folosi și asupra sa, știind că sunt doar trucuri pentru a păcăli mintea. Ar fi ca și cum ar încerca să se gâdilă singur, lucru pe care nimeni nu-l poate face cu succes.

Această capitulare răzbătea în primul rând de pe chipul neîngrijit, cuvintele obosite și paharele cu băutură golite prea insistent, la masa unde au fost invitați tinerii. Veniți să audă vești bune, Violeta și Nelu dădeau ochii cu un om învins, ce se plângea că a pierdut totul, tocmai când credea că și-a găsit menirea și copiii în care să investească tot ce avea.

– Dar unde sunt băieții?!, îl întrebară cu firească uimire oaspeții.

Imagine similară

 

Bogdan își mai turnă o porție de coniac, îi îmbie zadarnic și pe ei, după care sorbi îndelung din paharul încăpător. Un oftat venit din străfunduri fu începutul spovedaniei sale:

– I-am pierdut și pe ei, nu înțelegeți? Undeva am greșit, dar nu-mi dau seama unde, din moment ce intențiile mi-au fost bune și firești. Nu pot da vina nici pe ei, doar sunt încă niște copii, ușor de influențat și cu visuri mari, ce așteaptă împliniri grabnice. Așa am fost și noi la vârsta lor, doar că nu aveam calități care să ne dea aripi mari, deci nici visurile nu urcau atât de sus.

– Cum i-ați pierdut, domnule doctor?, insistă Violeta. Au fugit, au fost răpiți sau v-au fost ridicați și ei de către autorități?

– Hmmm, nici nu știu precis cum să o numesc. Mai degrabă au fost momiți…

– De cine și cum?, se interesă doctorul Nelu.

Gazda mai sorbi din pahar, în timp ce căuta un reper prin noianul de amintiri ce veneau de-a valma:

– Am fost tare dezamăgit când mi-am pierdut fetele, spuse el cu glasul frânt. Știu că nu erau ale mele, de drept, dar consideram că suntem o familie fericită și cu mari șanse să schimbăm puțin lumea în bine. Nu am vrut să-i pierd și pe băieți, de aceea ne-am retras aici. În plus, era o șansă pentru Șoc să-și împlinească marea dorință de a arăta ca ceilalți. Am făcut rost de o parte din banii pentru operație, cea care consta în transplantul de piele. Eu și Sentimente i-am fost aproape, pe cât s-a putut, dar se pare că n-a fost suficient. A intrat pe fir un individ periculos, foarte ambițios și cu mulți bani. La început am crezut că-i un binefăcător căruia i s-a făcut milă de băiat și vrea să contribuie la refacerea lui totală. De aceea am acceptat donațiile lui anonime, pentru proteze din cele mai performante, executate în premieră mondială. Am apucat să vedem bucuria de pe chipul lui, atunci când a început să le folosească și să ne transmită fericirea atât de molipsitoare. Nu știam că era ultima dată când îi voi vedea. A doua zi, Sentimente s-a dus primul în vizită, iar pe când am ajuns și eu, amândoi dispăruseră. Mi s-a spus că binefăcătorul anonim achitase toate cheltuielile, prezentând și acte pentru externare. Firește că nu am aflat despre cine e vorba, deși am făcut plângere pentru răpire și am angajat un detectiv.

Bogdan se opri pentru a-și mai umezi gâtul cu o nouă șarjă de coniac. Reacția Violetei nu întârzie:

– Totuși, nu se poate să dispară doi copii dintr-un spital, mai ales într-o țară ca Austria. Cineva a încălcat legea, iar asta se poate dovedi.

– Au fost descoperiți câțiva vinovați și au plătit pentru asta, acceptă doctorul Bogdan. Dar acela care a organizat totul nu poate fi prins, cel puțin deocamdată. Pentru că, la fel ca peste tot în lume, banii pot cumpăra orice. Ceva tot am aflat despre acest personaj malefic: face parte din elitiștii mondiali și își spune Montezuma. Asta pentru că se crede reîncarnarea marelui conducător aztec, cu misiunea de a răzbuna atrocitățile pe care le-au făcut conchistadorii la invadarea Americii de Sud. Iar pentru a-și atinge scopul, băieții noștri sunt două instrumente cum nu se poate mai nimerite, două suflete ce pot fi transformate în arme teribile. Forța energetică neîngrădită și manipularea sentimentelor pot face mai mult decât toate armele la un loc.

va urma