Loghin

Fiecare generație de copii are Baubaul ei, menit să-i sperie și chiar să-i pedepsească pe cei mici, dacă fac vreo trăsnaie. Personajul imaginar vine în ajutorul părinților care vor să-și țină neastâmpărații în frâu, pe cei ce n-au frică de vergea sau de Dumnezeu, dar se tem de ființele fantastice și îngrozitoare care sălășluiesc în întuneric sau în locuri mai puțin umblate.

În localitatea copilăriei mele, s-au găsit mai multe astfel de sperietori, născocite de cei mari. Pe lângă Nenea Șoarec, despre care ne spuneau părinții noștri că ne mușcă dacă intrăm în cămară și umblăm la borcanul cu smântână, mai erau și alții, în funcție de locul în care ne-am fi aventurat. Dar cel mai înfricoșător baubau, și valabil pe toate ulițele comunei, era Loghin.

Loghin era un om sărman, fără vârstă, cu haine ponosite și mereu închise la culoare, cu ochii negri și un chip brăzdat de riduri dese, un mers târșâit și o voce șoptită, rareori auzită. Ce-l făcea mai înspăimântător, chiar și pentru oamenii mari, era meseria lui: spălător de morți.

Toate familiile din împrejurimi îl chemau mai întâi pe el, atunci când aveau un deces în familie. Locuia într-o cămăruță întunecată, fără curent sau alte facilități, de unde venea imediat când era solicitat. Noi, cei mici, ne ascundeam pe unde apucam, dar îl pândeam, totuși, curioși. Omul intra în casă mormăind un salut și luându-și basca de pe cap. Știa deja cine-i mortul, iar treaba lui nu necesita amânare. Întotdeauna era la fel: un pahar mare de pălincă înainte și unul după. Între ele, i se punea la dispoziție un lighean, un săpun și o cârpă, cu care mergea singur în camera mortului pentru a îndeplini ritualul. Când era cazul, primea și un aparat de bărbierit. Dura cam o jumătate de oră, iar plata era mereu acceași: o sută de lei. Unii, mai avuți și mai miloși, îi dăruiau în plus niște haine de-ale răposatului și o plasă cu mâncare.

La plecare, mormăia iar ceva și ieșea discret din casa îndoliată. Copiii care reușeau să urmărească scena, aveau un subiect grozav și înfricoșător de povestit a doua zi pe ulițe. Nimeni nu-l cunoștea îndeaproape și nici rude n-avea Loghin, de parcă ar fi picat din cer. Mulți îl asemuiau cu moartea și își făceau cruce după ce treceau de el. Pentru noi era însă Baubaul cel mai de temut, și atunci când părinții ne speriau că o să vină după noi, stăteam cuminți la locurile noastre, ca nu cumva să ajungem pe mâinile lui, cum au pățit-o atâția cunoscuți.

Loghin a trăit multă vreme și a spălat mulți morți. Nimeni nu știe ce făcea cu banii, că nu se vedea să cheltuie și nici mare băutor nu era. Deși nu ne venea să credem, în cele din urmă a murit și el, dar nu se știe dacă s-a găsit cineva să-l spele. Cert este că mulți l-au regretat, întrebându-se cum vor proceda de acum înainte.

Astăzi, fiecare are sau găsește câte un ”loghin” de ocazie, din familie, prieteni, vecini sau cunoscuți. Și acum se spală și se bărbieresc la fel cei care mor acasă, dar trebuie să rămână secretă identitatea celui care o face. Firește că nimeni nu vrea să recunoască o astfel de lucrare, chiar dacă e mai sărac și acceptă o plată generoasă pentru ea. Sunt oameni căsătoriți, cu copii, cu vecini și neamuri care i-ar face de rușine, iar ei nu vor să ajungă spaima copiilor și oroarea maturilor, precum Loghin.

Planeta Paradis: Pe urmele Reginei

Nu tare ar fi vrut Relu să se îndepărteze de Zakala, dar negocierea cu ronii nu putea fi făcută de altcineva. Acum era nerăbdător să ajungă înapoi la fui, unde o lăsase pe prizonieră, sub o pază numeroasă și atent selectată. La casa de de pe malul oceanului nu ar fi avut condițiile necesare și prezenta un pericol iminent pentru familia lui. Chiar și așa, o presimțire sumbră îl încerca pe măsură ce se apropia de destinație.

Putea să vadă, încă înainte de aterizare, agitația neobișnuită care cuprinsese toată așezarea, iar bănuielile i s-au adeverit imediat după ce a ajuns la sol. Regina evadase din închisoarea improvizată, adică dintr-o cameră închisă și bine păzită. Halanii nu aveau spații de detenție, ei pedepsind cu exilarea orice faptă care le încălca legile. De aceea nici nu știau cum trebuie să se comporte un temnicer, chiar dacă printre ei era și Bogdănel. Astfel că, atunci când doi luptători au intrat să-i ducă ceva de mâncare, Zakala le-a luat viața cu ușurință și fără să aibă vreo armă. De abia apoi s-a înarmat cu două săbii și a făcut cărare printre bărbații de afară.

Norocul celor care nu i-au stat în cale, deci și al lui Bogdănel, care era cu Carmen la o scaldă în apa termală. Opt halani au fost omorâți și mai bine de zece, răniți, printre care era și Ucu. Bobo a scăpat neatins, ba a reușit să o rănească destul de grav la brațul drept pe Regină, cu o săgeată. Altfel, măcelul ar fi fost și mai mare. Oricum, era o tragedie majoră din toate punctele de vedere și nu era timp de pierdut, chiar dacă aveau morți de înhumat și răniți de îngrijit.

Mai mult ca probabil că Zakala o luase spre nord, în speranța că va ajunge la oamenii ei. Relu a adunat imediat două echipe de câte opt luptători, care au pornit în căutarea fugarei, pe căi diferite. Primul grup îl conducea el, iar pe al doilea, Bogdănel, care era însoțit și de Bobo, bun căutător de urme și un sprijin de nădejde în luptă. Comunicarea dintre cele două echipe se făcea periodic, prin semnale acustice și luminoase. Echipa Marelui Șef trebuia să ajungă pe drumul cel mai scurt la Florica și Gavrilă, pentru a-i proteja de eventuala vizită a Reginei.

Erau conștienți de misiunea deosebit de periculoasă, mai ales că începea să se întunece și se vedeau nevoiți să aprindă torțe. Astfel deveneau ținte ușoare pentru cazul în care evadata s-ar fi decis să atace. Relu își ținea oamenii aproape, iar unul dintre ei „citea” fiecare semn sau urmă găsită. Nu erau multe și niciuna încurajatoare, așa că mergeau mai mult după instinct, ținând drumul drept spre râul Sumur. Ochii jivinelor luceau adesea în preajma lor, dar focul le ținea la o anumită distanță. Nu a fost o surpriză când au găsit leșurile mai multor capani sălbatici. Era opera Zakalei, care s-a apărat cu succes de atacurile haitei, folosind doar săbiile. Cu toții sperau că o vor găsi undeva leșinată sau lipsită de vlagă, din moment ce era rănită și istovită.

Dar când au ajuns la apă, deazmăgirea le-a fost mare văzând că le lipsește o ambarcațiune, chiar dacă fusese bine ascunsă. De parcă Regina ar fi cunoscut locurile sau era expertă în orientare. Bine că nu puseseră ambele canoe alături, căci astfel, trei halani și Relu s-au îmbarcat în cea aflată mai în aval. Ceilalți vânători au pornit la întâlnire cu echipa lui Bogdănel.

Acum putea Marele Șef să reducă din distanță, ținând cont de faptul că ei puteau vâsli câte doi, în timp ce Zakala era singură și se folosea doar de o mână. Dar mai ales că, în multe locuri, apa se scurgea lin. Însă, cu tot efortul depus, nu au avut parte de întâlnirea așteptată, iar grijile creșteau în intensitate. Era trecut de miezul nopții când au ajuns la prietenii lui și de abia atunci a răsuflat Relu ceva mai ușurat. Zakala nu trecuse pe aici. În schimb oboseala își spunea cuvântul și aveau nevoie de câteva ore de odihnă. Oricum se impunea un nou plan de căutare.

Dimineață, înainte ca altcineva să bage de seamă, Relu porni singur mai departe. Se frământase ore în șir și ajunse la concluzia că era mai bine pentru toți așa. Oriunde ar fi, Zakala o să-l caute în primul rând pe el, pentru a se răzbuna. Desprins de ceilalți, o convingea mai ușor să-l atace, iar soarta va decide ce se va întâmpla mai departe.

După câteva calcule și căutări, pământeanul găsi canoea Zakalei, abandonată în apropierea Deltei. Câteva pete de sânge arătau că sângerarea nu se oprise sau că fusese rănită și în atacul capanilor din pădure. Urmele duceau, așa cum era de așteptat, de-a lungul plajei, spre intrarea în pădurea ce ocolea golful și se întindea apoi până la tabăra ronilor.