Copilul mării (1): Apus

Soarele se înroșea tot mai tare, precum un fecior timid care tocmai a terminat primul dans cu iubita, iar acum trebuie să se retragă pentru a-și înăbuși emoțiile. Aluneca în jos la orizont, lipsindu-se de coroana strălucitoare și permițând ochilor pământești să-i vadă fața mai blândă. Marea parcă păstra un moment de reculegere înainte de a primi astrul încins în pântecul ei răcoros. Era o tăcere sacră și un spectacol unic, pe care familia de pe iaht îl savura cu nesaț și recunoștință, de parcă ar fi fost primul asfințit pe care-l vedeau. Nu-și închipuiseră că poate fi atât de frumos, deși ăsta era scopul principal al ieșirii în larg.

Tocmai cumpăraseră ambarcațiunea, iar Nelu era bucuros să-și etaleze virtuțile de marinar în fața nevestei și a micuțului lor. Spectacolul unui apus de soare, văzut de pe iahtul înconjurat de ape, era un motiv suficient să navigheze până ce uscatul s-a pierdut în zare, iar liniștea a devenit pe deplin stăpână. Parcă erau trei statui scăldate de lumina dulce a ultimelor raze, copilul fascinat de globul miraculos, mama ținându-și odorul strâns în brațe și tatăl îmbrățișându-și femeia pe după umăr. Sublim! Acesta a fost cuvântul care le-a venit pe buze amândurora, după ce ultima lucire se pierdu sub apă. Acum puteau să se întoarcă la mal, înainte de a se întuneca de tot.

O firavă adiere de vânt îl convinse pe Nelu să nu mai pornească motorul, preferând să ridice vela și să savureze în continuare liniștea. Adierea își amplifică puterea și vasul prindea viteză. Privirile lor așteptau acum să distingă uscatul, iar apoi locul de unde au plecat. Doar că altceva le-a atras atenția, tocmai când au văzut primele semne ale plajei. O pâlnie uriașă și jucăușă se plimba pe mal, dansând de una singură și schimbându-și mereu direcția.

– Mami, uite!, exclamă entuziasmat băiețelul, arătând cu degetul. Ce-i ăla?

Era o tornadă, încă un fenomen spectaculos pe care nu l-au mai admirat niciodată atât de aproape. Priveau fascinați la demonstrația de forță a vântului, uitând pentru un timp de pericolul ce-l reprezintă pentru cei de acolo, cu atât mai puțin în ceea ce-i privea pe ei.

Imagini pentru poze cu tornade pe mare

De parcă tornada s-ar fi plictisit de teren, își schimbă complet planul și porni pe mare. Apa prinse viață și se ridică la zeci de metri înălțime, precum niște fântâni arteziene uriașe.O altă reprezentație uimitoare, primită cu aceleași exclamații de uimire. Se părea că pâlnia absorbantă o să dispară curând în larg, însă, deodată, își schimbă iar cursul de parcă văzuse un nou obiectiv de joacă: mica ambarcațiune. Admirația din privirile celor trei curioși se transformă instantaneu în groază. Nelu se grăbi să pornească motorul, pentru a fugi din calea pericolului, în timp ce femeia speriată se precipită spre adăpost cu copilul în brațe. Doar că niciunul nu-și atinse ținta.

Vârtejul ajunse repede în preajmă și balansă puternic vasul plutitor, de parcă ar fi vrut să-i încerce greutatea. Îi dădu un ocol de aproape, timp în care îl stropi din belșug cu valuri și picături mari, culese din preajmă. Strigătele oamenilor – care se țineau unul de altul, precum și de orice alt lucru bine fixat – nu se auzeau, fiind înghițite și ele de același tolcer însetat. Iar lacrimile copilului și a femeii nici nu se puteau vedea, marea având grijă să le spele imediat. Nelu se ținea cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă apucase brațul nevestei care, la rândul ei, reușea încă să-și țină odorul la piept. Erau clipe lungi de agonie, în care doar speranța că se vor termina din moment în moment, îi făcea să reziste.

Însă n-a fost să fie, pentru că tornada a intrat de la tribord, ridicându-i în aer ca pe o coajă de nucă. Catargul s-a frânt precum un pai și l-a lovit în cap pe Nelu. Mâinile s-au desprins involuntar și trupurile s-au împrăștiat în două părți, iar apoi în trei. După câteva rotații prin aer, ambarcațiunea a fost azvârlită deoparte, ca o jucărie ce nu mai prezenta interes. Era stricată de un copil curios și alintat, care își găsea plăcerea în a distruge și abandona tot ce-i pica la îndemână. Acum, că și-a satisfăcut poftele, nu mai avea rost să zăbovească, așa că se pierdu în depărtare, șuierând.

În urma lui… bucăți de lemn, de plastic, de pânză, trupuri inerte… Și din nou liniște deplină. O altfel de liniște: fără suflare, fără admirație, fără speranță, fără iubire. O liniște apăsătoare, ce se așterne după o mare tragedie. Un apus de soare prea scump plătit.

Advertisements

Ilustrații din Băișoara

Săptămâna aceasta am lipsit două zile de pe blog, fiind plecat într-o excursie la Băișoara, jud. Cluj. Un fost coleg de școală generală, pe care nu-l văzusem de 42 de ani, m-a invitat să-l vizitez pentru a mai depăna din amintiri și a ne povesti fragmente din viața care a urmat după absolvire. Am pornit cu oarecare emoții, de unul singur, marți pe la ora zece și am ajuns după 15.30, pe un traseu frumos și inedit pentru mine, via Turda – M. Viteazu. Nelu și soția lui, Elvira, mă așteptau cu brațele deschise și o casă răcoroasă, după atâtea ore de caniculă. Împărtășesc mai jos câteva din pozele ce m-au impresionat mai mult și care vreau să le păstrez în amintirea acestor zile de mini-vacanță deosebit de frumoasă. Prima îl are în dreapta pe Nelu, cu pletele lui generoase, alături de un alt coleg de școală și prieten comun.

 

Urmează zâmbitoarea lui soață, Elvira, o foarte bună gospodină.

 

Un alt membru iubit al familiei, blânda și înțeleapta lor pisicuță.

 

Cel care ne privește duios este frumosul și drăgăstosul lor cățel.

 

Atmosfera a fost călduroasă – și nu mă refer la vremea caniculară de afară -, iar eu m-am simțit ca în familie, mai ales că nu prea am parte de una. Am povestit la o bere și apoi la un vinars, cum îi zice pe acolo. După care ne-am delectat cu un borș moldovenesc cum n-am mai gustat vreodată, preparat, bineînțeles, de Elvira, care a făcut și o pâine de casă sănătoasă și bună de tot. A urmat o ciulama cu carne de mieluț și mămăliguță, de te lingeai pe degete. A doua zi am vizitat împrejurimile, cu Nelu la volan și pe post de ghid. M-a impresionat mult drumul până la Stațiunea  Muntele Băișorii, precum și numeroasele cabane, din care am înțeles că una era a lui Gheorghe Funar. Un loc binecuvântat cu frumuseți aparte, în care iarna mișună mii de turiști amatori de schi sau de alte sporturi hibernale. La întoarcere, am cumpărat un caș de oaie ieftin și foarte bun, făcut de posesorul unei turme de peste o mie de capete. Auzisem că se găsește și zmeură, la doar 15 lei kilogramul, doar că în ziua aceea n-am avut noroc. Poate de altă dată. Însă am primit de la prietenii mei afine proaspete, o slănină ce rivalizează și chiar o întrece pe cea din Maramureș și alte bunătăți specifice zonei.

 

 

Ne-am despărțit joi dimineață și m-am întors pe altă rută, intrând prin Cluj. Mi-a plăcut mult această excursie-vizită și sper să mă mai întâlnesc cu prietenii mei din Băișoara. Până atunci o să-mi amintesc cu plăcere de ei și o să-mi astâmpăr dorul privindu-le pozele și vorbind pe facebook sau la telefon.