Fructul interzis (18)

Trecuse un an foarte generos, cum nici în visele mele cele mai fanteziste nu-mi închipuisem că voi avea. În doar șase luni mi-am cunoscut aleasa inimii, am angajat-o alături de mine și m-am însurat cu ea. Priveam înapoi cu mândrie, încrezători că și viitorul apropiat va fi la fel de darnic. Eu îmi dădeam seama că femeia mea trebuia să aibă tot ce își dorea și îi puteam oferi, altfel s-ar putea să o pierd. O fi iubirea ei pentru mine sinceră, dar nu aveam siguranța că-i alimentată doar din interior, ci și din confortul reprezentat de o locuință, de bucurii cotidiene, dar mai ales din promisiunea unei nunți minunate, prin care vrea să impresioneze orice fată.

Cred că acele două teste ivite pentru Lili în acea iarnă au fost trecute nu numai datorită certificatului de căsătorie, ci și a cununiei programată la vară. Mai întâi a apărut la cămin fostul ei concubin din Moldova. Era un tânăr înalt și bine făcut, însă venea spășit să o implore în iertare și întoarcerea la casa lui. Zicea că mama îi e bolnavă și îi pare rău că a tratat-o neomenește, fiind de acord să-i devină noră în mod oficial. Degeaba i-am explicat amândoi că nu mai e posibil, cu poze și acte că ea nu mai este disponibilă, el o ținea pe a lui: nu mai poate trăi fără ea. Munca de lămurire a durat până spre seară, când feciorul avea tren înapoi și m-a rugat să fiu de acord ca nevasta mea să-l conducă la gară, ca o ultimă favoare.

Nu am putut să mă opun, mai ales că și Lili era de acord, așa că mi-am pus iarăși toată încrederea în mâinile ei. Număram secundele în așteptarea reîntoarcerii iubitei mele, cu inima mai grea ca niciodată. Dacă reușea să o convingă și apoi să plece împreună? Ar fi fost o catastrofă foarte posibilă, având în vedere că soața mea nu avea ce pierde, decât pe mine. Nu tu casă, nu tu dulap cu haine și alte lucruri care-l pot ancora pe om într-un loc. Aproape tot ce avea era pe ea, însă îmi puneam nădejdea că așteaptă împlinirile pe care ni le-am propus, pe lângă iubirea atât de încercată și niciodată suficient de sigură. Mi-am revenit din chinuri doar când am văzut-o că intră pe ușă și mi-a povestit cum a reușit să-l părăsească în tren, deși omul a recurs la forță și lacrimi înduioșătoare.

Ce-a de-a doua încercare a intervenit cam peste o lună, când la poarta intreprinderii ne-a așteptat un bărbat în vârstă, cu chipul brăzdat de riduri adânci. După ce Lili i-a sărit în brațe și s-au strâns la piept vreo două minute, am aflat că e vorba de tatăl ei. A dat mâna cu mine mai mult din formalitate, fără să-mi adreseze niciun cuvânt sau vreun zâmbet de politețe. Discuția dintre ei a urmat în camera de cămin, după ce i-am dus cu moto-triciclul, însă nu am înțeles prea bine ce îi reproșa bătrânul, necunoscând suficient dialectul acela de maghiară. Într-un târziu, soția mi-a spus că socrul meu nu poate concepe ca fata lui dragă să facă o muncă murdară și grea, să locuiască într-o cameră strâmtă de nefamiliști și să umble cu o motocicletă pentru invalizi, alături de un bărbat bolnav de picioare. Voia să o ducă acasă, unde îi promitea că nu va trebui decât să gătească și să trăiască precum o doamnă. Chiar dacă va fi nevoie de un divorț și apoi de o altă căsătorie, cu moldoveanul acela pe care-l plăcea, după ce l-a căutat acasă. Plus că o mai aștepta și fratele ei, care o iubește și îi vrea de asemenea tot ce-i mai bun.

Până înainte de căderea nopții a durat și această polemică, din care am ieșit cu bine. Tatăl îndurerat a plecat singur, cu promisiunea că nu va veni la nunta unicei sale fiice și o renegă dacă nu se întoarce în familie. Îi era rușine cu ea, după cum s-a exprimat la despărțire, iar Lili a plâns mult și atunci. Eram mândru de hotărârea cu care l-a înfruntat, dar și revoltat pe cel care a bătut-o atâția ani, la fel ca pe maică-sa.

Primăvara anului 1979 ne-a adus, odată cu încălzirea vremii, repartiția pentru o garsonieră spațioasă și atât de așteptată. E drept că se situa în apropierea gării, deci la capătul celălalt al municipiului, față de locul de muncă, însă era numai a noastră, cu o chirie modică. Mai luam în calcul și faptul că rudele din Seini puteau să ne viziteze mai ușor, doar după câteva minute de mers pe jos de la tren. Fratele meu mai mare ne-a zugrăvit locuința în două zile, iar apoi toată familia ne-a ajutat să alegem, să aducem și să aranjăm mobilierul. Țin minte că am dormit două nopți în camera goală, având cu noi doar două pături, două linguri, și două furculițe cu care ne-am ospătat din conserve. Doar după aceea ne-a venit dormitorul Nehoiu, corpurile de bucătărie Iulia – după numele lui Lili – și aragazul. Pentru frigider și televizor nu aveam încă bani, ținând cont că nunta se apropia și trebuia să fim pregătiți din punct de vedere financiar.

Și pe atunci se făceau multe nunți, iar spațiile pentru desfășurarea lor erau foarte solicitate și reținute cu mult înainte. De aceea nu am găsit un loc decât pe la mijlocul lunii iunie, fiind postul Sfântului Petru, perioadă nerecomandată pentru orice petreceri. Noi am riscat, iar popa Babici ne-a dat binecuvântarea lui, cu condiția ca Lili să facă o cerere prin care să treacă de la ritul romano-catolic la cel ortodox. După această formalitate, ne-am spovedit amândoi în vinerea dinaintea nunții, iar după-amiază a venit Părintele acasă pentru a ne cununa. Toate rudele apropiate și-au dat concursul să-l întâmpine pe apreciatul slujitor al Domnului, așternând o masă lungă, sub via deasă din curte, care-i ocrotea pe meseni de soarele insistent al zilei. O altă cerință imperioasă o reprezenta sticla de un sfert cu coniac Drobeta, despre care toată lumea știa că e porția de tărie a popii.

Imediat după cununie, s-a slobozit lumea la ospăț și la discuții înfierbântate de paharele care se goleau fără jenă. Babici a ținut să stau lângă el și cantor, iar motivul principal l-am aflat doar după ce i s-a dezlegat și lui limba.

– Petrule, vă doresc viață lungă, fericită și prosperă împreună!, mi-a urat el ridicând paharul de coniac.

Apoi, după o pauză în care ceilalți comeseni i-au luat exemplul, mi s-a adresat pe un ton intim:

– Țin minte că mi-ai promis niște mere din acelea domnești, însă nu le-am mai văzut. Mai aveți?

La asta nu mă așteptam și am dat din colț în colț invocând motivul cel mai la îndemână.

– Avem încă, doar că eu vin mai rar pe acasă, dacă lucrez în Baia Mare. V-a plăcut atât de mult cel de la atelier?

– Băiete, mărul acela a fost nemaipomenit, dar sper că nu ai luat în serios glumele care au urmat, m-a încercat el pe cât putea de discret. O fi fost de la ginul acela, prea tare pentru mine.

– Nicio grijă, dom’ Părinte, că nici nu mai știu despre ce era vorba, i-am zis eu cu vădită inocență. Dar nu credeți că altceva v-a făcut să vorbiți mai deschis, cum ar fi mărul pe care l-ați mâncat? Domnul Belbe susține o influență nefastă a lor, în ce-l privește, prin adevăruri pe care te provoacă să le mărturisești.

Popa Babici a râs atât de zgomotos încât mulți și-au întors privirea spre noi, încercând să ghicească ce glumă bună i-am împărtășit. Bătrânul a mai golit un păhărel și a servit o sarma dolofană, după care mi-a explicat ca unui copil neștiutor.

– Oamenilor le place să creadă în minuni de acest fel, dând vina pe diferite fenomene sau lucruri mai aparte. De data asta s-a nimerit să fie vorba de un măr gustos și frumos pe deasupra. Însă de aici și până la a-i atribui calități divine, e o cale exagerat de lungă, care seamănă a blasfemie. Fructul interzis a existat doar în Grădina Raiului și nici nu se pomenește în Scriptură să fie vorba neapărat de măr. Adevărul îl spui oricum la spovedanie, în fața Domnului, prin intermediul reprezentatului Său. Tu ai făcut-o astăzi, fără să fii ajutat de măr, numai de credința în mântuire. Bănuiesc că ți-ai mărturisit toate păcatele și, ca să fim convinși amândoi de asta, îți propun să mănânci acum unul din acele fructe. După care o să te întreb dacă ai omis sau nu ceva.

L-am privit în ochi și mi-am dat seama că nu glumește, dar nu aveam curajul să-i urmez sfatul. E drept că nu am mințit nimic la spovedanie, însă nici nu i-am mărturisit toate păcatele. Ele sunt oricum cunoscute de Dumnezeu și îi cer iertare direct Lui, fără niciun mijlocitor.

– Voi spune tatei să vă pregătească o plasă cu mere pentru acasă. Poate că aveți dreptate și o să vă facă numai bine!

– Mulțumesc, Petrule! Sunt sigur că o să-i placă și preotesei.

Discuțiile au continuat în ritm vioi și numai despre subiecte care provocau veselie. Părintele Babici a plecat primul, cu plasa plină de merele poftite și zâmbetul pe buze, după care mesenii au început să se împuțineze. Noaptea se așternea convingătoare când ne-am dus și noi înăuntru, pentru somnul și odihna dinaintea unei nunți pe care ne-o doream mare și reușită. Pentru ea cumpărasem un porc din târg, douăzeci de găini, tata ne-a dăruit o sută de litri de vin și 35 de pălincă de cea mai bună calitate. Sala și trupa muzicală a vestitului cântăreț local de saxofon, Gâlgovan, urma să le plătim din banii obținuți la nuntă.

Toate aceste pregătiri le dedicam fericirii miresei mele, deși nu era ușor să se împlinească. Mai întâi pentru că nimeni din familia ei nu se preconiza să fie prezentă și să o susțină în cel mai important eveniment din viață. Chiar și nașele – surorile verișoare Tuți și Măriuca – le-am împărțit între noi, iar toți colegii și prietenii s-au prezentat ca fiind din partea miresii, aducându-i câte un zâmbet pe buze. De dimineață au început să sosească invitați din toată țara, Deac Gheorghe fiind printre primii, urmat de Mitruț și Emeric cu nevasta. Au urmat parteneri de șah prin corespondență pe care nu-i mai întâlnisem în realitate, din București, Târgoviște și Hunedoara. Doar din Harghita nu venea nimeni, iar asta se vedea pe ochii triști ai lui Lili.

Peste o sută de persoane ne-au fost alături într-o nuntă minunată și apreciată de fiecare în parte. Eram pregătiți să primim aproape dublu, dar a contat mult că era post. S-a dansat până dimineață, iar eu am demonstrat că nu pot fi mai prejos ca mulți dintre dansatori. Alături de Lili împărtășeam credința că avem parte de această ocazie doar o singură dată în viață, niciodată nu ne vom cununa cu altcineva, iar asta ne făcea să trăim la maxim fiecare moment, să ne întreținem cu fiecare nuntaș și să memorăm fiecare cuvânt, fiecare gest. O noapte despre care aș putea să scriu o carte întreagă, dar mă opresc aici și îmi las gândurile să zboare în tăcere spre acea sărbătoare pe care o trăiesc iar și iar, fiindu-mi nemuritoare.