Eunucul: Răzbunare cu preaviz (IV)

– Șefu’, eu nu înțeleg ce căutăm noi, polițiști din Maramureș, într-o pădure din Cluj. Ar trebui să-i lăsăm pe localnici, că ei cunosc terenul, zise unul dintre subalternii lui Dragoș în timp ce căutau un drum prin pădurea de pe marginea șoselei.

– Ba e treaba noastră, mă Feli, fiindcă infractoru-i de la noi, e înarmat și periculos. Are o grămadă de păcate făcute sub nasul nostru și de aceea suntem datori să-l prindem, până nu mai isprăvește ceva.

– Mie mi-e frică de locuri d-astea de când eram copil, interveni timid și Radu. Aveam doar șase ani când m-am rătăcit în pădurea de lângă sat, și nu m-au găsit decât a doua zi, cu un câine de urmărire. De atunci nu mă mai aventurez printre atâția copaci.

– Bine că-mi spui acum! Dacă știam, nici nu te luam cu mine. Ești om matur, ce poate să ți se întâmple într-o pădurice ca asta? Nici nu se compară cu cele de pe la noi, vezi că nici copacii nu-s așa de înalți și deși. Ia mai dă harta aia, să văd dacă nu ne-am abătut de la drum. Undeva pe aici trebuie să fie un drum forestier.

Au cotit, într-un târziu, pe intrare îngustă, doar cu puțin mai lată decât autoturismul poliției. Radu dădea în continuare semne de neliniște.

– N-ar trebui să revenim mâine dimineață?, că ne-a răzbit și foamea de când suntem pe drumuri, plus că imediat se întunecă.

– Vrei să dormi la hotel, în mașină sau să mergem până acasă?, îl apostrofă Dragoș. Până apune soarele noi vom fi terminat misiunea. Uitați acolo, le arătă acesta celor doi, oprind lângă o urmă de roată imprimată în pământ. Precis că-i de la Loganul cu care umblă nelegiuitul. Suntem pe drumul cel bun, băieți.

Lui Feli și Radu le mai veni inima la loc, pentru un timp. Dar pe măsură ce înaintau, îngrijorarea se întipărea tot mai evident pe chipurile lor. Drumul se îngusta și mai mult, urcând în pantă și strângându-i ca într-o menghină, dar nu asta era cea mai mare problemă, ci priveliștea tot mai ciudată ce li se arăta privirilor. Nicăieri nu văzuseră copaci cu forme atât de contorsionate, de parcă erau chinuiți de o forță nevăzută. Stejarii de aici nu aveau fălnicia obișnuită, ci se chirceau unul în altul, împletindu-se ca într-o funie uriașă, iar alții renunțau să mai crească în sus, pornind înapoi spre pământ. Fiecare trunchi sau tufă uriașă părea dintr-o altă lume, neînsuflețită și parcă deranjată de sunetul motorului cu care oamenii înaintau. Nicio pasăre nu se auzea, nicio viețuitoare nu se vedea.

Apoi au văzut autoturismul alb, oprit într-un loc din care nu se mai putea înainta decât pe jos. Doar Dragoș era mulțumit că trebuiau să coboare și să meargă pe jos:

– Ha! Iată că n-am venit degeaba. Mai cu viață, măi Radule, că nu mai avem mult.

Radu coborî ultimul, cu strângere de inimă și cu o privire evident temătoare. Drumul devenise o potecuță îngustă și șerpuitoare printre trunchiurile ciudate, pe care se fereau să le atingă.

– Liniștea asta nu-i a bună, îi șopti Radu lui Feli.

– Eu cred că suntem urmăriți, răspunse cel din urmă pășind alături de colegul său, imediat după șeful lor. Am văzut ceva în spatele pomilor.

Radu privi în jur și mai speriat. Ar fi vrut să vadă măcar o păsărică, să audă măcar o adiere de vânt, să simtă miros de aer proaspăt, ca într-o pădure obișnuită. Dar nimic din toate astea, de parcă erau într-o altă lume, unde timpul se oprise pe loc. Numai ei avansau, urmând un șef obsedat de prada lui. Chiar că se mișca oarece în spatele monștrilor aceia vegetali, ce numai a copaci nu arătau. Însă nu era ceea ce spera, ci cu totul altceva, de neînchipuit.

– Șefu’, șefu’!, strigă el precipitat.

– Ce-i, mă?, se burzului Dragoș, întorcându-se către el.

– L-am văzut pe Ruha! Pă cuvântul meu.

– Ce tot vorbești acolo? Ruha e mort și îngropat, doar ai fost și tu la înmormântare.

– Păi, tocmai aia e. Cum a apărut aici, dacă-i mort? Era după copacul acela, în formă de falus. Da’ numa’ capul, care plutea fără trup.

– Mă, tu ai vedenii! Poate de la foame ți se trage.

– Și eu am văzut plutind ceva, interveni discret și Feli. Precis că nu suntem singuri. Mai bine ne întoarcem la mașină.

– Nu pot să cred cât de fătălăi sunteți amândoi! Dacă vă mai aud că vă plângeți, vă dau afară din poliție. Ați înțeles? Doar suntem trei oameni înarmați și cu experiență. Aveți dreptul să împușcați tot ce mișcă și vi se pare periculos. Chiar vă ordon!

Instinctiv, cei doi subalterni au dus mâna la brâu și au scos pistoalele. Tocmai cu câteva minute înainte de a ajunge în fața unei mici cabane. Era veche și neîntreținută, dar se putea observa că fusese vizitată de curând, mai ales că se distingeau urme proaspete de încălțăminte prin iarba și așa firavă.

Eunucu: Iza

– A fost azi băbuca pe la tine?, întrebă farmacista în timp ce-și sorbea ultima picătură de cafea.

– Nu am văzut-o încă, răspunse Maricica, vânzătoarea de la magazinul mixt al comunei. Dar de ce mă întrebi?, se interesă ea luând ambele cești goale de lângă casa de marcat.

– Știi că m-a căutat de cum am deschis? Mi-a cerut dezinfectant, vată, pansament și algocalmin. E drept că mi-a dat în schimb o găleată de zmeură, dar m-a pus pe gânduri. La ce i-or fi trebuind, că nu se vede să fie rănită.

– Și ce te mai miră din partea ei, Olguță?, îi replică Maricica. A fost ciudată de cum a apărut prin părțile astea. Nimeni nu știe de unde vine, unde locuiește și ce hram poartă. Toată ziua umblă în negru, cu o năframă strânsă pe cap, căutând alături de câinele ei prin tomberoane și pe marginea drumurilor. Eu îi mai dau și pe gratis câte o pâine sau o bucată de salam.

– Păi și eu, sări farmacista. Crezi că medicamentele nu valorau mai mult? Mi-e milă de ea, dar cred că ascunde ceva, că prea e tăcută și își ferește privirea. Numai un om vinovat se comportă așa.

– Se zice că și-a omorât bărbatul și a fugit de poliție, șopti Maricica, deși nu era nimeni în magazin.

– Ba eu am auzit că și-a otrăvit copiii, iar apoi a evadat de la azilul de nebuni, îi ținu isonul Olguța.

Dialogul lor se întrerupse, fiindcă tocmai atunci intră înăuntru o femeie de statură medie, îmbrăcată ca de doliu și gârbovită de plasa și coșul pe care le căra. O năframă țărănească, legată strâns sub bărbie, îi acoperea capul și o bună parte din chip. Ce rămânea la vedere părea să arate un ten îmbătrânit și neîngrijit. Mâinile îi erau protejate de mănuși groase, în ciuda vremii călduroase. Mergea șovăielnic și cu privirea în pământ, parcă fiindu-i frică să nu deranjeze cu prezența ei. Ajunse în dreptul Maricicăi, unde dezveli niște ciuperci mari și frumoase pe care le avea în coș:

– Puteți să-mi dați niște alimente la schimb?, i se auzi vocea mai mult șoptită.

– Sigur că da, replică vânzătoarea. Dar unde ți-e câinele?

Străina tresări și ridică preț de o fracțiune de secundă capul, dar imediat își ascunse la loc ochii.

– A rămas acasă, că e rănit, se auzi încet răspunsul

În timp ce Maricica evalua marfa, Olguța o cerceta încă o dată pe femeia misterioasă, căutând noi detalii pentru o viitoare concluzie. Apoi se uită atentă la fiecare produs pe care necunoscuta îl alegea de pe raft și îl punea în coșul golit de ciuperci: pâine, mezeluri, conserve, ouă, lapte. După cât i s-a socotit că merită la schimb. Femeia își înveli cumpărăturile cu o ștergare, mulțumi cu același glas timid și plecă la fel de domol.

– Ai văzut!?, exclamă Olguța, aprinzându-și o țigară. Ți-am zis eu că e cineva rănit. Poate că nu numai câinele, ci și un om atacat de javra aia. De aceea o fi luat mai multă mâncare.

– E ceva ce mă pune pe gânduri, se gândi și Maricica.

În acest timp, femeia în negru își așeză bagajele în căruciorul cu două roți pe care-l căra după ea și o luă încet pe drumul ce ieșea din comună. Pe măsură ce înainta către pădure, capul i se ițea mai des peste umeri, cercetând dacă nu e urmărită de vreo privire curioasă. Liniștindu-se, pasul îi deveni mai vioi și trupul i se îndreptă ca prin farmec. Avea mult de mers, iar timpul era prețios.

Două ceasuri fără popas a durat drumul spre „locuință”. De fapt era o grotă în mijlocul pădurii, înconjurată de arbori deși, tufișuri încâlcite și stânci parcă plantate de mâna unui uriaș. Căruciorul a trebuit lăsat și ascuns la baza stâncilor, iar bagajele cărate pe spate și în brațe. Intrarea avea o ușă bine mascată de mușchi și verdeață, dar ușor de manevrat pentru cel avizat. O lumină palidă, generată de o lampă de petrol, era cea care te întâmpina la prima vedere. După ce ochii se mai învățau cu întunericul, se putea distinge o cămăruță rustică, amenajată cu gust, de ziceai că face parte dintr-o casă decentă.

Având forma unui triunghi, cu intrarea dintr-un colț, pe două laturi erau rafturi cu vase și obiecte de uz casnic, dar și un dulap din lemn masiv. Peretele din față, cu latura cea mai mică, avea încrustat un șemineu grosolan, dar funcțional, de vreme ce se vedea jăratic proaspăt în el. Aproape de acea sursă de căldură, se întindea o saltea pe care se afla un om, iar lângă el veghea un câine ciobănesc.

Femeia se apropie curioasă de el și se puse în genunchi. După ce se asigură că respiră, dădu la o parte pătura groasă și îi cercetă cu groază rănile. Își reveni curând și scoase, rând pe rând, tot ce adusese de la farmacie. Urma partea cea mai grea, dar strânse din dinți și își făcu curaj.

Planeta Paradis: Pârjolul

O zvârcolire violentă îl trezi pe bărbat din dulcea somnolență. Zakala se smulse din brațele lui și se ridică în picioare. Era destul de lucidă, dar șocată peste măsură de ceea ce vedea. Privirea ei intrigată se muta febril de la cercetarea propriului corp, la cel al lui Relu și apoi a locului. Se opri doar la vederea sabiei de alături, pe care piciorul ei o aruncă în sus cu dexteritate, iar mâna-i cea sănătoasă o prinse din zbor.

– Ce mi-ai făcut, sălbaticule?, se răsti ea, îndreptând arma spre pieptul omului luat prin surprindere.

– Știu și eu? Poate că… ți-am salvat viața?, răspunse el privind-o atent în ochi.

Oricât de rapid își revenise din somnul adânc, se putea sesiza efortul pe care-l depunea ca să rămână dreaptă. Ochii îi clipeau des, mâna îi tremura ușor și își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul.

– Ți-ai pus labele pe mine? M-ai întinat cu atingerea ta dezgustătoare!? Spune-mi totul, înainte să te străpung ca pe un animal!

– Nu-ți spun nimic până nu iei sabia din fața mea! Nu vezi că de-abia te ții pe picioare? Nu simți cât ești de slăbită de foame și de la sângele pierdut? Mai bine ai sta jos și ai încerca să mănânci din friptura pregătită de dimineață.

Regina era și mai uluită de curajul bărbatului neînarmat, pe care avea acum ocazia să se răzbune. Doar că moartea lui era prea ușoară, după cât de des se gândise la ea, iar satisfacția nu-i era suficientă. Mai bine să-și prelungească acea plăcere, fiind sigură că el oricum nu va pleca nicăieri, ba chiar o putea servi până își va reveni complet. Doar atunci îl va măcelări cu cea mai mare plăcere. De altfel chiar se simțea slăbită, iar puțină hrană era binevenită.

– Ești complet nesăbuit, Omule din Stele. Dar te iert deocamdată, doar pentru a-mi spune tot ce mi-ai făcut cât timp eram adormită. Apoi mă voi mai gândi ce să fac cu tine.

Se așeză jos, păstrând o anumită distanță de siguranță și protocol, puse arma alături și se servi singură dintr-o bucată de carne rumenită. În timp ce mânca încet, asculta cu atenție spusele lui Relu și își cerceta curioasă corpul, haina străină care-i ținea de cald și pansamentul improvizat. Parcă se mai liniști când află toate detaliile îngrijirii, dar ura ei rămânea tot neștirbită. Mai ales că fusese atinsă de către un muritor oarecare, ce-i pătase și onoarea răpind-o. Dar toate la timpul lor.

– E timpul să plecăm, zise ea după ce sorbi câteva picături din apa lacului. Tu vei veni cu mine, ca prizonier.

Relu n-avea de gând s-o urmeze, dar nici să o lase singură. Un miros tot mai accentuat de lemn ars le captă atunci atenția, iar prin intrarea grotei se puteau vedea dâre lucioase de fum. Amândoi erau curioși ce se întâmplă afară și au ieșit deodată să se îngrozească de iadul din jurul lor. Pădurea era cuprinsă de foc și aerul tot mai greu de respirat. Zakala își dădu seama că nu putea înainta spre tabăra ei, căci tocmai de acolo venea potopul. Poate că drumul spre ocean era cea mai bună alegere, iar timpul era esențial. Se întoarse către bărbatul din apropiere, care-și luase sabia în mână și era pregătit să se apere:

– Rămâne pe data viitoare, Omule din Stele.

Apoi se avântă printre rugurile verticale, care trosneau amenințător, și perdelele orizontale de foc și fum ce ascundeau capcane mortale. Relu se hotărî la fel de rapid să o urmeze îndeaproape. Atmosfera devenea tot mai irespirabilă și inevitabilul s-a produs. Regina n-a rezistat efortului și curând s-a prăbușit la pământ, inconștientă. Bărbatul sări să o ridice pe umărul său, luând-o apoi la fugă spre sud. Doar în partea aia mai aveau șanse să scape din îmbrățișarea incandescentă a pârjolului. Animalele derutate îl depășeau fără să-l bage în seamă, unele din ele alergând în direcții greșite și scoțând țipete disperate de durere sau frică.

Nu era posibil să mai găsească drumul pe care a venit, ci doar instinctul era cel care-l călăuzea pe Relu spre salvare. Nu era nici ușor să care făptura înaltă și bine făcută a Zakalei, de multe ori trebuind să schimbe greutatea pe alt umăr și să se asigure că femeia mai respira. Dar a avut noroc și dragostea i-a dat parcă aripi. În cele din urmă a răsuflat ușurat la vederea terenului neted ce ducea spre plajă. În întâmpinarea lui au sosit ambele echipe de căutare ale halanilor, dar și Gavrilă, Carmen și Florica. Aceștia au dat, în cele din urmă, de canoe și apoi de urmele ce duceau spre pădure. Tocmai se pregătiseră să plece în căutare, când fumul tot mai intens ce se ridica i-au făcut să înțeleagă că ronii au trecut la acțiune.

Bobo era cel mai întărâtat și prima lui reacție a fost să se răzbune pe Zakala. Cu greu l-au potolit pământenii și numai prin promisiunea unei pedepse ulterioare.

Planeta Paradis: O altfel de luptă

Pentru a-i împiedica, pe cât posibil, pe halani să-l urmeze, a fost nevoie să ascundă ambarcațiunea Zakalei și să șteargă urmele din preajmă. Vremea se anunța schimbătoare și cerul se aglomera cu nori. Dar nimic nu l-ar fi oprit pe Relu să se afunde în pădurea deasă, căutând orice semn de trecere recentă a unei ființe umane. Și avea să constate că nu era atât de greu, iar cunoștințele deprinse de la halani îi erau acum de mare folos. Ici și colo se vedeau urme de pași pe sol, vegetație tăiată ori ruptă, prin care Zakala și-a croit cale cu sabia sau corpul. Pentru ea era mai greu, fiind deschizătoare de drum, în timp ce pământeanul pierdea timp doar pentru a găsi indicii.

Curând a început să se audă răpăitul ploii, iar după o perioadă ea s-a făcut simțită. Relu o percepea rece în contact cu corpu-i încălzit de efort, iar frunzele mari și umede îl înfiorau la fiecare atingere. Uneori se oprea ascultând atent fiecare sunet și căutând să-și dea seama ce îl produce și de unde vine. Apoi pornea din nou, îmboldit și de răcoarea umedă ce-l cuprindea tot mai tare. Era obosit, însetat și flămând, dar nu-și permitea nici măcar să soarbă câteva picături de ploaie. Își spunea mereu în gând că dacă Zakala poate să reziste, nici el nu trebuie să rămână mai prejos.

De data asta, ploaia era mai de durată, parcă tocmai să îi stimuleze efortul, iar timpul își pierduse valoarea. O potecuță timidă se așternea în fața lui Relu, făcută probabil de animalele pădurii în drumul lor obișnuit, poate în căutare de ascunziș sau apă. Terenul începea să urce ușor și vegetația se rărea parcă tot mai mult, ușurând accesul. A urmat apoi un deal, în vârful căruia se putea vedea o stâncă acoperită de mușchi. Era o țintă care merita atenția pământeanului și un adăpost pentru câteva clipe de odihnă. Mai ales că, după ce s-a apropiat suficient, a putut zări o intrare înspre interiorul unei caverne.

Cu toate acestea Relu trebuia să fie atent, mai ales că și urmele Zakalei duceau într-acolo. Putea fi întâmpinat nu tocmai cordial, drept pentru care își pregăti sabia și înaintă precaut. Interiorul arăta ca o peșteră și se auzea susurul apei ce se scurgea într-un mic lac. I-a trebuit ceva vreme până i s-au obișnuit ochii cu întuneriul, după care a continuat inspecția pas cu pas. Curând a auzit niște mișcări neobișnuite, iar apoi a văzut de unde veneau. Într-un colț ședea rezemată, cu spatele de peretele stâncii, Zakala.

Mâna dreaptă îi era înțepenită pe sabie și avea convulsii de anvergură, în timp ce corpul plin de răni și de noroi îi tremura cuprins de friguri. Hainele îi erau sfâșiate, iar un pansament improvizat din ele dădea să cadă de pe brațul stâng. Bărbatul se apropie prudent și cu sabia întinsă spre fugară, atingând-o cu lama umedă și ascuțită. Nicio tresărire din partea ei, iar ochii, deși semideschiși, părea că nu văd nimic. Era evident că își pierduse cunoștința din cauza febrei și corpul ei ducea o bătălie cu boala. Atunci intră Relu în alertă și evaluă rapid măsurile care se impuneau.

Mai întâi aduse niște apă din lac și îi spălă trupul și rănile. Poate avea noroc și nu se vor infecta, deși cea de la mână arăta destul de urât. Apoi o înveli în hainele lui, ceva mai uscate de la temperatura trupului, și făcu un foc zdravăn în apropiere. În tot acest timp, Zakala delira, iar cele câteva cuvinte inteligibile îi erau adresate lui, și nu erau deloc prietenoase. Noroc că între timp ploaia încetase și Relu putu mai ușor să caute niște plante pentru ceai. Nu a găsit chiar ce intenționa, dar nici n-a venit cu mâna goală, ci cu câteva frunze folosite de halani pentru răni și răceală. Bine că plosca îi era din metal și putu astfel să fiarbă apa, laolaltă cu ierburile. O parte din ceai îl folosi pentru curățarea mai bună a rănilor și la pansarea mâinii, iar cealaltă se căzni să-l administreze pe cale internă Zakalei. Măcar era cald și îi potolea setea. Către seară, bolnava căzu într-un somn adânc, dar nici îngrijitorul ei nu mai rezistă mult timp.

A doua zi dimineață, lucrurile stăteau la fel, deși febra Reginei parcă nu mai era atât de mare. Relu se trezise periodic pentru a întreține focul și a fi atent la animalele care veneau să se adape. O căprioară pitică și neatentă, ivită spre ziua, căzu sub săgeata bărbatului, căci foamea era prea mare după atâta vreme și efort. Ieși o friptură delicioasă, din care ar fi fost bucuros să împartă cu Zakala, însă doar câteva picături de ceai reuși să i le strecoare printre buze. Chipul ei palid mai tresărea uneori, dar delirul trecuse și părea că doarme adânc ori era într-o comă ușoară. Bărbatul examină încă o dată rana și reîmprospătă pansamentul umezit în ceai. Nu prea mai avea material pentru alte fâșii, fiind aproape dezbrăcat. De aceea, crezu că era bine să se încălzeacă unul de la altul, luând-o pe Zakala în brațe și ascultându-i respirația. Era chiar plăcut și liniștitor.