Fetița care visa pentru alții (35)

continuare

Expresia lui dură, cu care erau obișnuiți toți subordonații, se volatiliză ca prin farmec, lăsând în urmă o figură schimonosită de deznădejde și neputință. Ochii aspri s-au înmuiat ca două cuburi de gheață puse pe plită, lăsând să picure din ei un lichid pe care nu credea că-l posedă și pe care-l detesta la alții: lacrimi mari și lungi. Curgeau ca dintr-o cascadă care-și găsise eliberarea, în timp ce trupul încordat i se destindea, iar mâna i se lăsa abandonată în cea a lui Rotaru. Această schimbare îi surprinse chiar și pe cei cu degetele pe trăgaci, făcându-i să uite de rigoarea ordinelor și să coboare armele spre pământ. Era clar că se petrecea ceva uimitor, acest sentiment fiind confirmat curând de mărturisirea șefului lor, cu o voce tânguitoare, de nerecunoscut.

– Nu-mi vine să cred unde am ajuns!, rosti el printre hohote de plâns. Și am pornit atât de hotărât să stârpesc minciuna și răul pe care-l vedeam prin ochii mei de copil.

Privirea îndurerată i se opri asupra celor trei adolescenți, ca și cum i-ar fi văzut pentru prima dată împreună.

– Am fost și eu ca voi, chiar dacă acum e greu de crezut. Visam să fac lucruri mărețe, să ajut oamenii nedreptățiți, să devin un luptător incoruptibil și devotat. Să nu-mi pese de bani, averi și funcții, ci să mă bucur de bucuria celor pe care voi putea să-i ajut, mai ales că am cunoscut la rândul meu, ce-i sărăcia și frustrarea. Dar nu știu unde am deraiat de la principiile atât de frumoase și m-am schimbat încetul cu încetul, fără să-mi dau seama. Cred că a început cu primul compromis făcut în dauna bunelor mele intenții, „o nimica toată” îmi ziceam eu atunci. O mică deraiere, după care puteam să intru iar pe linia cea dreaptă, mă consolam eu în gând. Însă începutul relelor e ca un drog din care mai vrei să iei încă o doză și apoi încă una, până te obișnuiești. Uiți curând de visurile tale nobile, de noblețea țelurilor fixate din copilărie și te complaci în mocirla oportuniștilor, a celor care fac averi eludând legile și morala. Am fost și eu pur, dar am ajuns murdar și rău la suflet.

– Domnule Panait, eu cred că nu vă simțiți bine, interveni unul din suita lui, încercând să-l scoată din mâna lui Rotaru.

Dar omul masiv îl opri, prinzându-i mâna cu care voia să-l tragă și transmițându-i astfel sentimente care-i schimbară pe loc atitudinea. După care continuă:

– Sunt murdar și rău, dar nu mi-am dat seama până acum. Am intrat în jocul politicienilor care nu dau doi bani pe țară și popor, dar exersează zi de zi în a-și plasa promisiunile mieroase și patriotismul de fațadă. Mi-am vândut conștiința pentru bani și putere, exact ce disprețuiam mai mult. Am făcut multe lucruri de care acum mi-e rușine și pe care nu le voi putea îndrepta niciodată. Am curmat vieți, am fabricat dosare false, trimițând oameni nevinovați în pușcărie. Am ajutat la vânzarea țării, la anihilarea valorilor adevărate și proslăvirea celor false.

– Ați înnebunit!, se auzi vocea altui însoțitor de-l lui Panait. Omul ăsta delirează, opriți-l odată!

Imagine similară

Îndemnul a fost urmat pe rând de tot grupul de civili din suita celui vizat, dar când se atingeau de lanțul viu format din oameni, deveneau pe dată pașnici, cu chipul străbătut de sentimente din cele mai variate. Până și soldații, călugărițele și maica stareță au fost prinse în acest șir uman, care devenise ispititor și benefic totodată. Datorită faptului că fiecare își elibera tristețea, durerile, necazurile, înlocuindu-le cu bucuria purificării și speranța unor noi împliniri. În această complexitate de sentimente, doar vocea lui Panait continua să se facă auzită, ca un ecou al gândurilor reunite:

– Nu am înnebunit, ci mi-am revenit din nebunia care mă stăpânea. Nici voi nu sunteți curați și buni, doar ați fost mânați de aceleași interese, călcând în picioare dreptatea și bunătatea, doar-doar veți primi un ciolan mai mare de ros. Sunteți părtași la sacrificiul acelei fetițe, pe care o forțam să viseze pentru serviciile secrete, pentru miniștri lacomi, pentru mine și pentru voi.

– Unde este Lena?, strigă atunci doamna Popan Violeta, apărând în fața vorbitorului. Îmi vreau fetița înapoi!

Glasul îi era sfârșit de epuizare, dar pumnii se abătură ca o rafală în pieptul lui Panait. Acesta o privea cu milă, cerșind îndurare cu toată expresia feței.

– Doamnă, îmi pare tare rău pentru tot ce-am făcut! Mă tem, însă, că-i prea târziu să o mai vedeți, deoarece am dat ordin să fie eliminată.

– Eliminată?! Adică omorâtă?! Nu se poate! Vă rog să sunați unde trebuie și să anulați ordinul.

Violeta căzu în genunchi la picioarele bărbatului, implorându-l ca pe un zeu.

– Este trecut de ora amiezii, ceea ce înseamnă că sentința a fost executată. Pot să vă conving, dacă-mi scoateți telefonul din buzunarul hainei și formați numărul ce poartă numele „Bunica”. Aș face-o eu, dar, după cum vedeți, am mâinile prinse într-o horă din care n-aș mai vrea să ies.