Intrusul

Nici eu, și nici Mitru, nu l-am observat când a poposit în dreapta noastră, pe malul bălții din Satulung. Eram preocupați de sculele noastre noi de pescuit, dintre cele mai sofisticate pe care le-am găsit în Baia Mare. Bețe lungi și lansete strălucitoare, fire din cele mai rezistente, momeală variată și apreciată de pești, mulinete cu mulți rulmenți și clopoței de avertizare la mișcarea vreunei posibile capturi. Am cheltuit o sumă considerabilă pe toate astea, dar eram mândri de cum arătau și aveam mari speranțe că, de data asta, norocul ne va surâde. Chiar dacă până atunci nu am scos nimic din această baltă, deși o vizitam foarte des, mai ales că aici găseam și râme groase și lungi, o delicatesă pe care-ți venea s-o mănânci din ochi.

Imagine similară

– Bună ziua, a fost salutul prin care noul venit și-a făcut cunoscută prezența.

I-am răspuns amândoi cu un „bună” și o privire fugară. Era un bărbat tânăr, bine bronzat, desculț, cu pantaloni scurți și uzați.

– Ați prins ceva?, puse el întrebarea care nu ne-a picat bine.

– Încă nu, am răspuns eu. Dar abia am venit.

De fapt erau cam șase ore de atunci, însă timpul e relativ pentru fiecare.

– Frumoase undițe aveți!, continuă el admirativ, fapt care ne unse la inimă.

– Tot ce-i mai bun pentru pești, am confirmat tot eu complimentul, Mitru fiind atent la fiecare mișcare de pe luciul apei.

– Văd că aveți un băț pe care nu-l folosiți, observă individul. Mi-l puteți împrumuta câteva minute?, să mă joc mai mult, că nu-s priceput la sportul ăsta.

Abia atunci binevoi și prietenul meu să intre în discuție, mai ales că era o undiță veche de-a lui:

– Poți să-l iei, dacă vrei să-ți încerci răbdarea.

– Da’ îmi dați și vreo doi metri de fir, mai îndrăzni să ceară străinul după ce observă că nu are.

– Ia și fir de pe tamburul ăsta, îi întinse Mitru.

Omul mulțumi și se apucă să-și pregătească cu entuziasm instrumentul. După câteva minute:

– Se poate să-mi împrumutați și un ac, dacă aveți în plus?, supralicită individul, cu aceeași voce rugătoare.

Mitru oftă deja agasat, dar căută în trusă și alese un ac la întâmplare.

– Poate vrei și un plumb, anticipă el în timp ce i-l întinse.

– Nu vreau să fiu tupeist. Lăsați c-am găsit pe-aproape o piuliță, tocmai potrivită la greutate. Dar nu m-aș supăra dacă mi-ați da o râmă.

Un alt oftat din partea prietenului meu, atunci când îi întinse cutia cu momeala cerută, însă ne-am consolat la gândul că intrusul o să ne lase în pace, acum că bățul lui era complet echipat. Așa a și fost: omul s-a îndepărtat vreo zece metri de noi și a aruncat momeala, nu prea departe. Noi îl priveam cu coada ochiului, curioși să vedem cât rezistă în bătaia soarelui, fără pălărie și fără vreo șansă să prindă ceva într-un loc atât de pretențios. De aceea ne-am intrigat la culme când am auzit o exclamație de bucurie din gura lui și am văzut apoi cum se învolburează apa acolo unde-și aruncase râma. Omul trăgea cu mâna de fir și striga către noi:

– Veniți repede cu minciogul, că-i pe fir dihania!

Uimiți de întorsătura atât de puțin probabilă, am acționat instinctiv și i-am dus instrumentul cerut, ba chiar l-am ajutat să extragă din apă crapul de vreo cinci kilograme. Individul îl ținea fericit în brațe și nu înceta să-i laude frumusețea, în timp ce noi îl priveam tâmp. În cele din urmă, când entuziasmul i se mai potoli, ni se adresă cu o nouă rugăminte:

– Nu aveți cumva o pungă sau o plasă veche în care să-l pun?

– Lasă că te descurci tu și fără, îi răspunse Mitru, înciudat.

– Nu ar fi nicio problemă, dar poate mă vede un inspector de la asociație, iar eu nu am permis de pescuit, ne lămuri intrusul norocos.

– N-avem nimic, îi răspunse scurt Mitru.

Omul n-a avut încotro și s-a îndepărtat fără nici măcar să ne mulțumească pentru ajutor. Doar vorbele prietenului meu îmi răsunau în urechi, după ce și-a dat cu clopul de pământ:

– Venim aici de ani buni, hrănim peștii cu cele mai alese momeli, dăm o grămadă de bani pe benzină și scule, ne pierdem nopțile dormind în frig sau făcând insolație, dar vine unul cu mâinile goale, fără permis și experiență și ne ia captura la care visam. Cum să nu te enervezi?!

Atunci a fost ultima dată când am pescuit pe balta din Satulung.

Imaginea e preluată de pe Google

Cât de puțin ne cunoaștem planeta!

O echipă internațională de biologi marini a descoperit că peștii mesopelagici din oceanele planetei reprezintă de 10-30 de ori mai multă masă decât se credea până acum.

mola-mola

Carlos Duarte, profesor la University of Western Australia, afirmă că peștii mesopelagici (ce trăiesc în regiunea cuprinsă între 100 de metri și 1000 de metri sub suprafața oceanului) reprezintă astfel 95% din totalul biomasei compuse din pești.

„Pentru că numărul de pești este mult mai mare decât se credea până acum înseamnă că acest strat joacă un rol semnificativ în funcționarea oceanului și afectează fluxul de carbon și de oxigen din ocean”, explică specialistul.

Profesorul Duarte a condus o expediție de șapte luni în care globul a fost circumnavigat cu ajutorul vasului de cercetare Hesperides și în care oamenii de știință au colectat date despre acești pești. Duarte afirmă că majoritatea speciilor mesopelagice tind să se hrănească aproape de suprafață noaptea, scufundându-se în adâncuri în timpul zilei, pentru a evita păsările. Acești pești au ochii mari, pentru a vedea prin suprafața obscur luminată, și o sensibilitate sporită la presiune.

„Ei pot detecta plasele de la cel puțin cinci metri depărtare și le pot evita”, spune Duarte. „Deoarece peștii sunt foarte iscusiți în a evita plasele, fiecare încercare precedentă de a cuantifica acești pești în raport cu volumul capturat în plase a dus la o estimare foarte scăzută a numărului lor”, explică specialistul. „Astfel că noi am încercat o metodă diferită, folosind sonarul și alte metode acustice pentru a detecta prezența lor”, afirmă Duarte.

Descoperirea are implicații semnificative. Profesorul Duarte spune că cercetarea în cele cinci giruri oceanice, unde se strâng numeroase obiecte plutitoare, a dezvăluit rezultate surprinzătoare.

„Aceste regiuni purtau supranume de <<deșerturi oceanice>>. Nu sunt deșerturi deloc, sunt de fapt ecosisteme foarte vii ce susțin un volum uriaș de biomasă”, explică Duarte. „Cel mai mare număr de pești din oceane nu se găsește în zonele de coastă, ci fix în centrul girurilor oceanice”, dezvăluie specialistul.

De asemenea, cercetarea a dezvăluit că oceanele sunt mai sănătoase decât se credea până acum. „Acest volum uriaș de pești pe care l-am descoperit, ce conține 95% din toată biomasa de pești din lume, este neatins de pescari, iar aceștia nu pot pescui cu ajutorul plaselor. Așadar, în secolul 21-lea avem încă o sursă neatinsă de pești, care se întâmplă să fie 95% din toți peștii din oceane. Acest lucru ne schimbă perspectiva asupra sănătății oceanelor”, concluzionează specialistul.

Sursa: Phys.org

Boală grea

Avea doctorița Popescu o sete de povești și bârfe, de te ținea mai bine de o oră la consultație, chiar dacă nu aveai nicio boală, în afara lenei de a merge la lucru. Nu era cazul meu și de aceea n-o căutam nici când aveam febră mare, ci mai bine mergeam la serviciu și încercam să mă achit de sarcini, în ciuda colegilor care mă apostrofau. De data asta, însă, eram hotărât să-i cer trei zile de foaie de boală.

– Da’ spune-mi de ce suferi, ca să știu ce să trec pe certificat, mă îndemnă Popeasca când a văzut că n-am febră și nici nu tușesc.

– Doamnă doctor, nu știu ce am, da’ nu mai pot mânca, nu pot lucra, și gândul îmi stă numai la Someș.

– Cum adică?!

– M-am îmbolnăvit ieri, pe malul râului, și numai acolo voi putea să mă vindec.

– Dar ce-ai pățit, băiete?

– Eram la pescuit, de dimineață, și nu prinsesem absolut nimic, nici eu, dar nici prietenul meu, Mitru. Tocmai când ne pregăteam să strângem bețele, văd că lanseta zvâcnește puternic și e trasă în apă. Sar repede de la locul meu și o prind cu emoție, după care încep să rulez firul. La capătul celălalt era ceva mare și inima îmi bătea să-mi sară din piept. După câteva minute de luptă, văd un o gură imensă ce se ridică la suprafață și mi-am dat seama că-i un crap de cel puțin zece kile. Toți pescarii din jurul meu – și erau vreo duzină – urmăreau cu atenție lupta dintre mine și monstru, dar niciunul nu s-a gândit să vină cu minciogul. Pentru că eu omisesem să-l scot din portbagaj, iar la o asemenea captură era obligatorie o astfel de sculă. Am adus grăsanul până la mal și îl priveam hipnotizat cum se scălda în apă mică. Nu știam ce să fac: dacă-l forțam, riscam să rup ața sau acul, iar dacă-l lăsam prea mult în acel loc, putea să se zbată și să se elibereze. Lucru care s-a și întâmplat. Cu un salt și o întoarcere de 180°, peștele meu s-a eliberat din prinsoare și și-a luat rămas bun, dând din coadă și scufundându-se în adâncuri. Eu, ca să nu plâng de necaz, am început să râd isteric, în timp ce oamenii din jur își făceau cruce, crezând că am înnebunit. Chiar și Mitru s-a apropiat de mine și m-a privit îngrijorat. Într-un târziu, tot el a cules și bețele mele, pentru că eu stăteam fără vlagă și cu privirea pironită înspre locul unde mi-a dispărut captura. De atunci nu mai am stare, musai să mă întorc și să-l prind din nou. E al meu și numai al meu! Trebuie să mă ajutați cu trei zile libere.

Popeasca a izbucnit în râs și apoi a început să-mi povestească cum a ratat și ea niște capturi de toată frumusețea. Firește că, în cele din urmă, mi-a dat foaie de boală, dar a trebuit să-i promit că vin să-i arăt ce-am prins. În cele trei zile am înnoptat cu Mitru pe malul Someșului, tot în acel loc în care pățisem tragedia, dar în afară de plevușcă n-am prins nimic. Când ne-am întors în oraș, arătam ca o stafie anemică și multe nopți am fost încă bântuit de fantoma peștelui scăpat.